PRIDE AND PREJUDICE

At the beginning of this year I saw the miniseries; until present, I can say I saw it five times and I'm planning to see it again, soon. So, what got me so fascinated with it? Of course, Jane Austen's beautiful story and sense of humor, but also Colin Firth's interpretation of Mr. Darcy. I can safely say Jane Austen herself wouldn't have picked a better actor to play this role. It's like Colin Firth was made for the role and the role was written for him. Of course, you imagine, I have this huge crush on him. "You're too old for a crush!" you'll say and maybe you're right, seeing how I recently  turned 30, but who cares? The man is gorgeous and he is a great actor. I know almost every line, every expression in his eyes, every turning in his voice. But, to be honest, I know almost every line in the movie by heart (after seeing it five times!).

            So, this is a beautiful love story, who's main characters (played by Colin Firth and Jennifer Ehle) are obviously attracted to each other, but they can't see past his pride and her prejudice. The story evolves as their feeling progresses  from indifference,  curiosity, attraction, denial, torment, passionate love, repentance, deep and steady love. The tension between them keeps us hooked and at times it is so intense, you can almost feel the electricity in the air. That is a result of Jane Austen's genius and deep understanding of human characters, and I think it is also the result of her own romantic fantasy that never happened for her.

            Mr Darcy and Elizabeth Bennet meet at an assembly, where he is forced to go by his enthusiastic friend, Mr. Bingley. Darcy makes no effort into hiding his contempt for the public there and, when he is invited by Bingley to dance with Elizabeth, he refuses, giving us his first impression on her "she is not handsome enough to tempt me". Elizabeth feels very offended, as she should, and from then on she creates an image of him, partly correct, but, in the end, very exaggerated. She sees him as this proud, insensitive man (which he is), but also as a villain who steals Wickham's rights and destroys her sister's dream's of marring Mr. Bingley. Except for "his dealings" with Wickham, everything else is true. But Elizabeth, blinded by his offence, can't see that all his defects come from his inability of acting natural in society; he is a timid and knows that he can't act like one, representing one of the most important families in England. He is used to being worshiped by everyone around him (Bingley's sister, who aspires of marring him and overwhelms him with her attention), so he has to act with pride. Of course, his pride takes over his life and Elizabeth never misses a chance to show him that. For Mr. Darcy, Elizabeth is like a breath of fresh air. Her wit, her sense of humor, her spontaneity and her natural behavior around him (him being used to women trying to trap him, to please him in any way and thus, denying anything that's true about them) fascinate him. She gives no consideration to social boundaries, something very unusual for a woman of her condition and that throws him off his feet. He fights his feelings, knowing that a marriage beneath his own social condition would be disastrous for him. But love conquers all, doesn't it? And how does Elizabeth receives his passionate declarations? Pointing out, again, how much she despises him for his pride and insensitivity. Hurt, he shows her she is no better, because she allowed herself to be too self confident in her way of judging people and she made some mistakes in what concerns him. The best part about this story is that both of them, being so intelligent and very much attracted to one another (although Elizabeth doesn't allow herself to think about at this point) really think about the harsh words the other one said and acknowledge the truth behind them. They both think about their foolish behavior and feel ashamed; they are strong enough to concede they were wrong and to try to fix it.

            My favorite scene is them meeting at his estate in Derbyshire, his fabulous house, Pemberly. There, Elizabeth finds a new Mr. Darcy: modest, sociable, pleasant and in love. He has done everything to please her, but also, he recognized he had to change. His eyes are not of a proud, unpleasant man, but of a lover who begs for his sweetheart's mercy; they are sad, but one can see he hasn't lost hope. She is pleasantly surprised with him and she can't resist being in his company. They share a secret (Mr. Darcy's sister attempt to elope with Mr. Wickham) and that brings them together. But another sister's elopement tears them apart, Lydia's (Elizabeth's sister). Elizabeth loses hope of ever seeing Mr. Darcy again and she discovers that she loves him. Mr. Darcy's wish to marry Elizabeth seems even more impossible to fulfill, because the Bennet family is doomed to eternal disgrace; all the Bennet girls are sentenced to die old maids. But Jane Austen did promise her characters will have what they want, so Elizabeth and Mr Darcy find their way to each other and her sister marries Mr. Bingley. I was a bit disappointed that after  such a long journey into each other's arms, they only share a innocent kiss at the end. I read that someone tried to introduce her thirteen years old daughter to Jane Austen's book through this series and the girl had the same reaction "is that all?!". I also feel I should like to know how Elizabeth makes it into the good society, how she is received there.

            Besides the love story, Pride and Prejudice is also a very funny story with lots of comic characters and situations. If I only bring up the Bennet couple you will see my point. She is so innocent in her ignorance, one really can't stop falling in love with the character. But Mrs. Bennet is one genuine English lady of that period who's only ideal in life is to have her daughters married well; and with the weird status of a woman back then who could blame her? On the other hand, Mr. Bennet seems to be completely detached from the reality and can only find pleasure in reading and meditating. He shows no interest in Mrs. Bennet concerns and efforts, thus a constant tension between the two of them throughout the novel.

            Mr Collins and his annoying veneration for Lady Cathrine de Bourgh is another source of good humor. Jane Austen waists no effort into showing her readers how much she despises those who spend their lives sucking up to rich people. Mr. Collins is a fanatic supporter of all that's rich and high class and doesn't have an opinion on his own, which is not approved by Lady de Bourgh.  Elizabeth Bennet, one of Jane Austen's favorite character, makes fun of him and refuses his marriage proposal.

            "Pride and prejudice" is a story that tells us life is really more than one would presume; values such as honesty, intelligence, common sense, compassion are worth more than any fortune and anyone who mistakes money for love will be doomed to a life of unhappiness. Of course, love without humor can be pretty boring, so we should remember to enjoy a laugh every now and then.

P.S. This is for my FB friends. :)

Inevitabil 30

Aproape 30 de ani. Am ajuns şi aici, inevitabil. Încă nu-mi frământ creierul cu probleme existenţiale, încă nu mă gândesc la faptul că nu mai sunt (atât de) tânără. Dar aceste două luni din an au fost mai populate de gânduri decât de obicei. Poate fără să-mi dau seama, mintea mea percepe mai bine decât mine faptul că anul acesta se schimbă ceva. Mă aflu la o răscruce de vânturi (nu sunt fan al cărţii şi n-aş fi vrut să fac referire la ea doar pentru a sublinia faptul că-mi place să citesc, dar asta e expresia cea mai potrivită). Anul acesta trebuie să fie anul schimbărilor. Anul acesta se împlinesc 10 ani de la absolvirea liceului şi se presupune că ne vom întâni foştii colegi, ne vom povesti ce s-a mai întâmplat cu noi, ne vom lăuda cu noile noastre nume de famile, cu soţii, copiii, carierele, micile şi marile noastre realizări. Ideea este că, la capătul acestor ani, încă habar n-am cine sunt. Habar n-am de ce sunt în stare, ce mi-ar plăcea să fac cu viaţa mea. Simt că aş fi foarte bună la….Mă văd făcând foarte bine…Mi-e dor să ajung să fac…..bla, bla, bla. Asta este singura descriere a acestui misterios lucru. Ceea ce ştiu sigur este că mi-este foarte dor de oameni, de locuri, de lume (cei care cunosc oraşul în care trăiesc, mă înţeleg perfect). Mi se pare totuşi foarte ciudat faptul că încă nu reuşesc să mă cunosc nici după 30 de ani. Şi asta pentru că nu sunt o persoană suficient de hotărâtă. Când eram mică obişnuiam să-mi închipui cum voi fi când voi fi mare, eram încântată de ce voi deveni, dar vedeam totul producându-se ca în filme: schimbarea va veni de la sine, fără ca eu să fi făcut ceva; şi asta nu de lene sau din dorinţa de a avea totul servit, ci fiindcă nu-mi închipui niciodată că aş  fi în stare să produc o schimbare atât de importantă de una singură. Ştiu, caz clasic de lipsă de încredere în forţele proprii. Se pare că în curând va trebui să verific adevărul acestor presupuneri.

            Wow, 30 de ani! Îmi aduc aminte că plângeam la 18 ani, gândindu-mă că nu mai am 17…Totuşi, sunt anumite momente, care durează chiar atât, un moment,în care trăiesc o străfulgerare de oprimism în esenţă tare, inexplicabil, nebunesc. Momente în care mă umplu de dorinţa de a trăi, conştientă fiind că totul, dar totul, va fi bine; nu mai mult de câteva secunde…

            Coldplay "Viva la vida" , în special minutul trei, explozie nebunească de optimism: "va fi bine, îţi vei găsi drumul într-un oraş nou, vei fi frumoasă şi tânără încă mult timp de acum încolo, vei fi iubită aşa cum îţi doreşti".

http://www.youtube.com/watch?v=dvgZkm1xWPE&feature=related

Bad…day

              Cine n-a avut o zi proastă? Important e să nu te panichezi şi să crezi că mâine va fi o zi mai bună; cel puţin asta am încercat eu să-mi spun azi. Gândindu-mă bine, cred că este important şi să stai cât mai pitit în zilele alea; nu e cazul să-ţi suni rivalele din liceu sau foştii iubiţi; nici să-ţi dai cu părerea despre coafura, vestimentaţia sau machiajul cuiva. Nu de alta, dar s-ar putea să-ţi fac nişte inamici. Asta mi-am zis eu de dimineaţă, aşa că am zăcut mare parte a zilei în pat; n-am încercat să ies din starea asta, cu cât încerc mai mult, cu atât mă enervez mai tare. Mi-am abandonat toate planurile făcute ieri, era clar că n-am dispoziţia necesară pentru nimic. Am încercat să nu-mi vărs nervii pe nimeni, deşi nu cred că am reuşit. Plictisindu-mă de moarte, am ieşit în parc, cu gândul să-mi las căţeii să se zbenguie şi să citesc un pic. Naiva de mine, chiar credeam că planul meu va şi funcţiona; am uitat că locuiesc într-un oraş în care cititul în aer liber este un sport extrem. Întâi, toţi prietenii mei blănoşi din parc s-au vorbit să mă lingă pe picioare în acelaşi timp; cu mare greutate i-am uşuit, pentru ei era clar că nu sunt vreo isterica din cele care s-ar fi pus cu bătaia pe ei. Apoi, nişte puştani impertinenţi au găsit ca distracţie să se urce în copacul de deasupra mea, să-mi urle în creieri, să-mi enerveze câinii. Am ţipat la ei în momentul în care se pregăteau să-mi sară în cap. În fine, au plecat…piece and quaiet…Desigur că au început să apară cărucioarele ca ciupercile după ploaie. Unul din ele s-a oprit lângă banca mea şi din el a scos capul un urlător cât se poate de (ne)drăgălaş. Am cedat nervos, ce altceva puteam face? Cititul în parc poate dăuna grav sănătăţii!

            P.S. Peste toate astea, am si o bad hair day prelungită până pe la sfârşitul lunii, când se întoarce “tunzătorul” meu din concediu.

Dacă ştiţi un hairstylist bun, spuneţi-mi şi mie.

Prietenul cel mai bun

Nu, nu o să vorbesc despre câini azi ;). Este vorba despre alt prieten, cel mai adevărat, mai sincer, mai bine intenţionat; prietenul pe care îl căutăm toată viaţa, deşi el se ţine scai de noi; prietenul pe care îl plângem, atunci când credem că l-am pierdut, dar care, de fapt, nu poate fi pierdut vreodată. Prietenul acesta suntem chiar noi înşine. Este atât de liniştitor gândul că, indiferent de ce spun, cred, fac ceilalţi, prietenul tău cel mai bun îţi rămâne alături. Ideea este că depinde doar de noi să îl descoperim şi să-l acceptăm. Să nu credeţi că fac acum pe lupul moralist; şi eu sunt în tratative cu acest amic fidel, pe care îl reneg de câte ori mi se pare mie că-şi ia nasul la purtare; adică atunci când îmi şopteşte că sunt frumoasă şi deşteaptă şi pot trăi fără opiniile altora despre mine. Şi eu sunt tentată să-l cred şi mă umflu în pene şi privesc pe geam fără să mai vad craterele din faţa blocului şi mi se pare că viaţa e frumoasă…n-aţi vrea şi voi un prieten aşa? 

            Şi atunci, de ce ne vine mai uşor să ne raportăm la ceilaţi, să credem că părerea lor despre noi este şi cea adevărată? De ce murim de ciudă când nu suntem apreciaţi aşa cum trebuie, de ce ne pierdem respectul de sine, doar pentru că alţii nu au habar ce înseamnă să respecţi pe cineva? Pentru că suntem fiinţe sociale, veţi spune, şi avem nevoie de acceptul celor din jur pentru a ne simţi împliniţi. Eee, nici chiar aşa! Bineînţeles că singurătatea este greu de suportat şi că prietenul ăsta, oricât de fidel, poate deveni plictisitor; dar, să rămânem şi noi fideli nouă inşine nu cred că este un lucru tocmai rău. Şi, vorba lui Fizz (ştiam eu că voi ajunge într-un punct al vieţii când va trebui să-l citez pe acest geniu pustiu): “dacă nu eu, atunci, cine?”. Ştia el ce ştia, domnul Fizz. Este vorba, dacă vreţi, de spiritul de conservare, propriu fiecărei fiinţe. Mă enervează la culme ideea de a depinde de altcineva; vă daţi seama cât de vulnerabili devenim şi câtă putere îi dăm acelui om? Probabil este mai simplu să credem în alt om decât în noi înşine, deşi nu înţeleg de ce. Când eram adolescentă, am auzit de o metodă de aţi întări repectul de sine şi credinţa ca poţi realiza ce îţi doreşti. În fiecare dimineaţă şi seară, trebuia să repeţi în gând, de 30 de ori, „sunt...” sau „pot...” sau „voi face...”, depinde de ce îţi puneai în gând la momentul respectiv. Evident că nu am ajuns niciodată să duc la bun sfârşit sarcina; întotdeauna adormeam. Era ca şi cum aş fi numărat oi, ca americanii; nu ajungeam niciodată la 30 de oi J.

            Cam atât pentru azi. Gândiţi-va la prietenul ăsta al vostru, ştergeţi-l un pic de praf, întrebaţi-l de sănătate, puneţi-i o perfuzie, dacă s-a anemiat prea tare de când nu l-aţi mai scos la lumină. Spor!

Adele

Fără cuvinte. Am descoperit-o ieri şi nu mă mai pot opri din a o asculta. Au incercat şi alţii să mi-o prezinte pe Adele, dar, probabil nu era momentul prielnic, pentru că nu m-a impresionat la momentul respectiv.

Două săptămâni fără carne

          De mult aveam procese de conştiinţă în privinţa asta; eu mă dădeam peste cap să salvez câini şi pisici, în schimb, participam la măcelul altor animale, la fel de nevinovate şi drăgălaşe, chiar dacă nu-ţi aduc papucii dimineaţa sau nu torc de plăcere când le atingi. Mă gândeam de mult să renunţ, dar mi se părea ceva greu de realizat, îmi închipuiam că este asemănător cu a te lăsa de fumat (vă daţi seama ce imaginaţie am, mai ales că nu am fumat în viaţa mea). Mă uitam la prietenii mei, vegetarieni de 15 ani, care par mai tineri şi mai sănătoşi decât mine, deşi au câţiva ani în plus. M-am convins că a fi vegetarian nu înseamnă a fi un leşinat, tras la faţă şi lipsit de orice vitalitate; din contră, îmi spuneau ei şi mai citeam şi eu,  eşti mai energic, mai activ şi, din punct de vedere spiritual, mai uşor. De fapt, e şi logic, dacă stai să te gândeşti, consumi mai multă energie pentru a digera carnea, energie pe care ai fi putut să o foloseşti altfel.

          De două săptămâni am aflat cum este. Fizic, mă simt perfect, iar psihic, nu vă spun ce uşurată mă simt; ca şi cum o mare parte din vina pe care o ducem toţi în spate (nu neapărat pentru că mâncăm carne, nu mă refer doar la atât), s-a evaporat. Mă simt mândră de mine că pot realiza ceva important pentru ceea ce sunt şi cred. A fost mai uşor decât credeam; nu simt nicio lipsă sau poftă, nicio nemulţumire. Este adevărat că-mi mai vine câte o briză de grătar pe la nas şi am un moment în care stomacul mă priveşte cu o sprânceană ridicată, dar, instinctiv (un instinct căpătat în 14 zile, dar ale cărui rădăcini erau de mult plantate acolo) mă gândesc la ce zace pe grătar: un animal asemănător căţeluşei mele de 6 ani, pe care o iubesc enorm. Mi-o imaginez pe ea acolo, în definitiv, de ce nu? Chinezii se pare că nu au greţuri de genul ăsta şi, deşi îi înjuram pe ei că gătesc câini, făceam şi eu acelaşi lucru cu viţei, pui, porci.

          Poate vă întrebaţi care a fost motorul acestei decizii. Evident, scandalul legat de caii din pădurea Letea. Mi-am spus că nu pot fi complice la aşa ceva; metodele de sacrificare pentru porci, vite, pui sunt aceleaşi. Există filmări pe internet, pe care nici nu îndrăznesc să le accesez, dar ştiu la ce eram părtaşă. Am hotărât că AJUNGE! Aleg să fiu om, nu bestie. Desigur, fiecare este mai mult decât liber să aleagă cum trăieşte; nu judec pe nimeni şi nici nu propovăduiesc nimănui, aşa cum nici prietenii mei nu au încercat niciodată să mă convingă. Sunt doar fericită să constat că mi-e bine; desigur, şi că am fentat nişte boli urâte generate de consumul de carne, în special carne roşie. Pentru cei îngrijoraţi, nu, nu leşini pe stradă, nu eşti flămând continuu, nu-ţi plouă în gură de fiecare dată când vezi carne la TV; asta dacă nu eşti un carnivor pasionat. Eu nu eram. Pentru explicaţii mai ştiinţifice şi sigur  mai convingătoare, consultaţi blogul Oliviei Steer: http://oliviasteer.ro/scufitza-rawshie-de-olivia-steer/.

Trezirea!

      

Suntem noi ignoranţi şi indiferenţi faţă de orice nu are legătură cu stomacul, dar, chiar aşa? Treziţi-vă, oameni buni, măcar din puţinul respect pe care-l mai aveţi faţă de voi (zic “puţin” pentru că altfel nu înţeleg cum mai trăim în halul asta)!

http://www.facebook.com/l.php?u=http%3A%2F%2Fwww.adoptiicaini.ro%2Fserviciul-de-hingherit-ecarisaj-al-sulfinei-barbu%2F&h=a84d3



Aţi văzut ceva mai drăguţ? Pariez pe năsucul meu roz că nu. J



Alter ego 2

În caz că vreţi să o lălăiţi şi voi, ia de aici! J

De fapt, după ce am ascultat-o pe ea, am visat, aşa că e meritul ei.

Alter ego

             Vi s-a întâmplat vreodată să visaţi că faceţi lucruri de care nu credeaţi că sunteţi capabili? Să vorbiţi fluent o limbă străină, din care ziua abia legaţi două vorbe, de exemplu. Mi s-a întâmplat mie să vorbesc italiana într-o noapte, de mă miram şi eu de unde îmi ies vorbele; apoi visam că participam la “Românii au talent” şi compuneam o melodie superbă pe loc (am tot repetat-o în vis, cu gândul să o reţin şi când mă voi trezi, dar degeaba). Altădată visez că şofez, deşi nu cred că am pus mâna pe un volan vreodată. Azi noapte visam că mă grăbeam să ajung la un bar, unde trebuia să cânt  “Toxicity” a celor de la System of a Down (şi cum mă grăbeam, pe un motor…). Să mori de râs nu alta!                                                                                                                                                          

              Aşa că, I can’t help but wonder (vorba lui Carrie) cine suntem noi, de fapt. Cât la sută din cine suntem sau putem fi, ajungem să fim pe parcursul vieţii? Cine spune că n-aş putea conduce o maşină sau o motocicletă (deşi mă gândesc cu groază la orice nu e drum drept) şi de ce nu m-aş putea lua la întrecere cu System of a Down? J Dar ce este cel mai ciudat, este faptul că dimineaţa nu rămâne nimic din calităţile regăsite; limba refuză să rostească şi cea mai simplă frază în italiană, fără să facă nişte acrobaţii jenante; şi pentru nimic în lume nu-mi mai pot aminti melodia compusă în vis…în schimb, lălăi “Toxicity” în disperare, toată ziua…

Fără nicio legătură, doar că-i foarte tare!

Când nevoia de frumos este dureros de prezentă

             Când te uiţi în jurul tău şi nu-ţi vine să crezi câtă răutate există înapoia tuturor lucrurilor frumoase, când simţi că nu mai poţi respira din cauza atâtor cruzimi în lume, când inocenţa moare în jurul tău sugrumată, când lumea se înroşeşte de sângele morţilor în zadar, când nu te mai poţi bucura de vederea unei flori, la gândul atâtora care sunt seceraţi fără replică…când groaza morţii îti revine în minte mai des decât melodia enervantă a nu-ştiu-cărei reclame, atunci asculta Elisa.

           Zilele astea căutam cu disperare o gură de aer, un răgaz în care să mă bucur şi eu de pomii înfloriţi, de soare, de păsări. Cum poate exista atâta violenţă într-o lume cu magnolii înflorite? Când treci dincolo de zidul inconştienţei, când ŞTII şi VEZI, când auzi strigătele, cum te mai poţi întoarce la neştiinţă şi nepăsare. Voi cum puteţi? Cum de nu vi se rupe sufletul văzând in ce lume trăim, cu ce oameni?

            Să ascultăm Elisa, poate ne clătim puţin inimile.