Aproape
30 de ani. Am ajuns şi aici, inevitabil. Încă nu-mi frământ creierul cu probleme
existenţiale, încă nu mă gândesc la faptul că nu mai sunt (atât de) tânără. Dar
aceste două luni din an au fost mai populate de gânduri decât de obicei. Poate
fără să-mi dau seama, mintea mea percepe mai bine decât mine faptul că anul
acesta se schimbă ceva. Mă aflu la o răscruce de vânturi (nu sunt fan al cărţii
şi n-aş fi vrut să fac referire la ea doar pentru a sublinia faptul că-mi place
să citesc, dar asta e expresia cea mai potrivită). Anul acesta trebuie să fie
anul schimbărilor. Anul acesta se împlinesc 10 ani de la absolvirea liceului şi
se presupune că ne vom întâni foştii colegi, ne vom povesti ce s-a mai întâmplat
cu noi, ne vom lăuda cu noile noastre nume de famile, cu soţii, copiii, carierele,
micile şi marile noastre realizări. Ideea este că, la capătul acestor ani, încă
habar n-am cine sunt. Habar n-am de ce sunt în stare, ce mi-ar plăcea să fac cu
viaţa mea. Simt că aş fi foarte bună la….Mă văd făcând foarte bine…Mi-e dor să
ajung să fac…..bla, bla, bla. Asta este singura descriere a acestui misterios
lucru. Ceea ce ştiu sigur este că mi-este foarte dor de oameni, de locuri, de
lume (cei care cunosc oraşul în care trăiesc, mă înţeleg perfect). Mi se pare
totuşi foarte ciudat faptul că încă nu reuşesc să mă cunosc nici după 30 de
ani. Şi asta pentru că nu sunt o persoană suficient de hotărâtă. Când eram mică
obişnuiam să-mi închipui cum voi fi când voi fi mare, eram încântată de ce voi deveni,
dar vedeam totul producându-se ca în filme: schimbarea va veni de la sine, fără
ca eu să fi făcut ceva; şi asta nu de lene sau din dorinţa de a avea totul
servit, ci fiindcă nu-mi închipui niciodată că aş fi în stare să produc o schimbare atât de importantă
de una singură. Ştiu, caz clasic de lipsă de încredere în forţele proprii. Se
pare că în curând va trebui să verific adevărul acestor presupuneri.
Wow, 30 de ani! Îmi aduc aminte că
plângeam la 18 ani, gândindu-mă că nu mai am 17…Totuşi, sunt anumite momente,
care durează chiar atât, un moment,în care trăiesc o străfulgerare de oprimism în
esenţă tare, inexplicabil, nebunesc. Momente în care mă umplu de dorinţa de a
trăi, conştientă fiind că totul, dar totul, va fi bine; nu mai mult de câteva
secunde…
Coldplay "Viva la vida" , în
special minutul trei, explozie nebunească de optimism: "va fi bine, îţi
vei găsi drumul într-un oraş nou, vei fi frumoasă şi tânără încă mult timp de
acum încolo, vei fi iubită aşa cum îţi doreşti".
