Pentru că tot mă ruga o colegă de liceu să povestesc despre cămin, iată nişte povestioare demne de o duminică după-amiază.
Prima zi în cămin mi-am petrecut-o singură în camera de opt persoane. Venise doar o fată care s-a dus să doarmă în camera surorii ei mai mari, şi ea la acelaşi liceu. Ce noroc! Aşa că am rămas singură-singurică în ditamai camera cu numărul 13.
Clasa a IX-a învăţam după-amiază, mi s-a părut foarte grea şi ce-mi amintesc cel mai bine este cum adormeam dimineaţa cu capul în cartea de istorie; să nu uit de duşuri…ca la cazarmă, fără perdele, iar dacă vroiai să apuci şi tu apă caldă trebuia să sufli în ceafa fetei căreia făcea duş…Ţin minte că prima data când m-am dus la duş mi-am luat cuvertura de pe pat, pe post de perdea de duş, dar pedagoga m-a luat deoparte şi mi-a explicat că toată lumea din cămin are aceeaşi anatomie, deci, de unde atâta pudoare pe mine? Chiar aşa!
Colegele mele de cameră erau una şi una. Două surori adventiste, de care râdeam, cu destul de mult bun-simţ, noi, celelalte; o fată de clasa a XI-a, care venea în cameră doar să doarmă şi să se schimbe. Cu noi vorbea doar când ne strângeam toate să o încheiem la blugii cu talie joasă şi cu vreo două numere mai mici; când ne cotrobăia în dulapuri, după mâncare, se făcea că nu ne cunoaşte. Colega mea de pat era o fată drăguţă şi cuminţică, cu un prieten la fel de cuminţel; pentru noi, ei erau un fel de William şi Kate, le urmăream povestea cu sufletul la gură şi ne doream în secret să ajungem şi noi aşa. Mai era şi Gabi, mămica boboacelor. Până să plec şi eu din camera aia, s-au mai perindat câteva fete: Ana, o fată din acelaşi oraş cu mine, care plângea non-stop că vrea acasă, o altă Ana care ne enerva pe toate, o altă Ana, care mi-a devenit, după liceu, una dintre cele mai bune prietene.
Poate unii dintre voi suspină cu nostalgie când se gândesc la anii de cămin. Pentru mine, suspinele s-au terminat când am părăsit căminul definitiv (în clasa a XI-a; ultimii trei ani am făcut naveta şi am stat în gazdă, de cămin mi se urâse). Mi se urâse cel mai tare de mâncarea de la cantină, tot timpul o sunam pe mama că mi-e rău. Nici acum nu pot mânca risotto sau cartofi cu ceapă; iar laptele cu cacao, în căni de tablă îmi provoacă fiori. Sau zilele când eram de serviciu la cantină şi curăţam, cu încă o “deţinută”, zeci de kilograme de cartofi, sau ceapă ( bucătăresele, de mila mea, îmi aduceau căni albe cu apă să mă holbez în ele, să-mi treacă usturimea) şi apoi spălam maldărul de vase, fără mânuşi…îmi vine să leşin şi acum când mă gândesc la zoaiele alea. “Ee, veţi zice, eşti tu mai scârboasă!” (urăsc expresia asta, pentru că înseamnă că tu, ca persoană, eşti scârboasă şi nu că ţi se face scârbă uşor, aşa cum cred cei care o folosesc).
Plictiseala mă exaspera. Nu aveam televizor în cameră, aveam o sală jos, dar nu mergeam aproape niciodată. Cu alte şapte persoane în cameră nu poţi citi sau învăţa în voie (sala de studiu era înfiorătoare), nu poţi dormi nici chiar noapte ca lumea. Nu ştiu dacă îmi plăcea ceva în cămin; nu cred. Dar eu nici nu sunt o persoană foarte “de gaşcă”, deci nu găseam plăcere în nimic din ce se putea face în cămin. Şi, pe lângă toate cele, eram şi mici, nu aveam voie să ieşim decât cu bilet de voie şi trebuia să venim la ora de…înapoi, nu puteam strecura băieţi (nu că asta era idealul meu în viaţă, dar era ceva considerat distractiv), nu aveam prize în cameră, deci radio sau casetofon nu prea aveam cum să ţinem; ce mai, călugărie scria pe noi. Desigur, mai erau şi fete, de obicei mai mari, care ştiau ele cum să se strecoare înafara gardurilor mânăstirii.
Cam atât îmi mai aduc eu aminte. Nu mă gândesc cu drag la cei doi ani de cămin, deşi am avut prietene bune acolo. Aşa am fost eu, poate am plecat prea de mică de-acasă şi n-am ştiut să mă bucur de anii de cămin ( unii vorbesc cu mare evlavie de anii ăştia, îi invit să povestească).
