Ce seriale mai urmărim?

În primul rând, trebuie să vă descărcaţi de pe net serialul american The Big Bang Theory. Este cel mai haios serial pe care l-am urmărit vreodată şi cred că cei care ştiu despre ce e vorba vor fi de acord cu mine. Citeam acum pe un blog de seriale TV că s-a prelungit serialul pe trei ani. Uraa!

Scena mea preferata :))

             Serialul are ca personaje patru savanţi, dintre care Sheldon Cooper este absolut genial şi o blondă. Da, veţi spune, reţeta ideală. Situaţiile comice se înghesuie să încapă în cele 30 de minute, în care Leonard nu ştie ce să mai facă să (re)cucerească blonda, Sheldon nu încetează să-şi laude inteligenţa superioară, Howard încearcă să strecoare cât de multe aluzii sexuale pe minut, iar Raj, indianul timid, se chinuie să vorbească în preajma femeilor, fără să fie beat. Dintre toate personajele, sincer, cel mai aproape mă simt de blonda Penny, pentru că din limbajul super savant al băieţilor nu pricep prea mare lucru. Dar pricep umorul inteligent creat în jurul a patru oameni ce par atât de rupţi de ceea ce nouă ni se pare a fi “normal”.

            The Big Bang Theory intră la categoria “must see” şi vă sfătuiesc să faceţi câteva abdomene înainte, pentru că veţi face febră de atâta râs.

            Un alt serial pe care îl apreciez tot datorită umorului inteligent şi uneori chiar prea subtil pentru nevorbitorii de limbă engleză este  Gilmore Girls. Da, este un pic mai vechi, momentan îl urmăresc în reluare, dar cu acceaşi plăcere şi da, poate fi considerat un “serial de tipe”; dar nu neapărat.  Cele două fete Gilmore sunt una mai drăguţă ca cealaltă şi împărtăşesc acel sentiment “făinuţ” de “ a fi pe acceaşi lungime de undă”. Ascultă muzică bună, comentează filmele minut cu minut ( este şi o pasiune de-a mea, mie îmi lipseşte, însă, partenerul de glume, aşa că mă cert de una singură cu personajele, care se încăpăţânează să nu-mi asculte sfaturile), râd de personajele ciudăţele ale oraşului, iubesc, plâng etc. Dar ceea ce-mi place cel mai mult la acest serial este faptul că are, probabil, densitatea cea mai mare de replici haioase/inteligente pe minut; uneori se succed cu o asemenea repeziciune, încât nici nu le prinzi pe toate, în special din cauza traducerii ( nu că ar fi proastă, dar sunt anumite expresii pe care  nu le poţi traduce fără să se piardă din umor, e firesc.)

            Vorbeam la un moment dat de răul din noi şi de cum îl influenţează  o experienţă traumatizantă din copilărie pe un om. Subiectul este abordat de serialul Dexter, un serial ciudat, care m-a pus în situaţia de a ţine partea unui criminal în serie. Pe bune?! Aşa am zis şi eu, când mi-am dat seama că-l şi încurajam (“Hai, mă, nu fii prost!!”). M-a pus un pic pe gânduri, nu zic nu; m-am consolat zicând că el nu omora decât criminali, violatori, pedofili, care meritau, la o primă analiză, să moară. E mult de vorbit, intrăm în moralitatea pedepsei cu moartea şi este o polemică din care nu mai ieşim vreo săptămână. Normal că şi eu sunt revoltată de aceleaşi lucruri ca şi personajul Dexter, dar de aici şi până la a deveni un vigilante, uneori mai sângeros decât victimele sale…vă las pe voi să decideţi. Oricum, e interesant de urmărit.

            Fringe este un serial tip “Dosarele X”. Mărturisesc că nu m-a atras niciodată genul ăsta de subiect, dar pentru Joshua Jackson merită să suport nişte creaturi cam scârboase şi nişte teorii destul de slăbuţe despre universuri paralele. Trebuie să recunoaşteţi că Percy din Dawson’s Creek s-a maturizat cum nu se poate mai bine…mai mult nu zic, c-am dat semnătură la primărie! J Pentru iubitorii genului, este un serial bunicel şi este destul de interesant de văzut cum descifrează doctorul Walter Bishop misterele fiecărui episod.

            Friends mi se pare un super serial, al cărui umor nu se demodează, pentru că deşi lumea se schimbă cu rapiditate în jurul nostru, noi rămânem, în esenţă, aceeaşi; avem în continuare nevoie de prieteni care să ne facă să râdem sănătos.

            Medium este un serial interesant, pe care îl urmăresc pe sărite, ce-i drept, dar care mă captivează chiar şi dacă nu prind episodul de la început. Ce-o fi însemnând să trăieşti aşa, în fiecare noapte să ai un coşmar, şi ce coşmar! Ce greu o fi să te faci ascultat în astfel de situaţii şi cât de limitaţi suntem noi, oamenii, cele mai inteligente fiinţe de pe Pământ! Un serial ca acesta te face să te gândeşti cât de puţin din ceea ce am putea fi, suntem; dar, oare, am putea trăi fiind mai mult de atât?

           

 Seriale care nu-mi plac…

            Married with children. Dacă vreţi să mă omorâţi, legaţi-mă de scaun la un maraton cu All Bundy. Desperate house wives, flecăreala pe care încerc să o evit pe scara blocului. Grey’s Anathomy, un fel de E.R., dar cu mai mulţi pantaloni în vine decât cea mai aglomerată zi dintr-o secţie de urgenţe. Să nu mai vorbim de Seinfield, care mă exasperează! Toate personajele sunt oribile, genul de oameni pe care te rogi să nu-i întâlneşti niciodată.

             Ce ziceţi de Californication? Mie, una, nu mi-a plăcut. Pe David Duchovny nu ţin neapărat să-l văd dezbrăcat şi, sincer, atâta sex într-un serial mă oboseşte. Citind apoi despre Duchovny că este un cunoscut dependent de sex, parcă mi-am pierdut şi mai tare interesul. Serialul  ăsta este un “ big turn off” pentru mine.

            În general, nu-mi plac serialele gen Gossip girl, One Tree Hill, în care prietenia, sinceritatea, simplitatea nu au ce căuta. Nu suport intrigile şi urzelile femeilor disperate, schimbul de parteneri în cadrul aceluşi grup de prieteni, de nu mai ştii care cu cine… În fine, gusturile nu se discută!

            Asta a fost pentru azi despre seriale. Bineînţeles, aştept sugestii şi păreri; promit că voi încerca să-mi schimb părerea despre orice serial aflat pe lista neagră, dacă-mi veţi demonstra că merită. Totuşi, All Bundy rămâne, iremediabil,  coşmarul vieţii mele!

Ce face frica din om…

 Frica şi imaginaţia. Vorbesc despre filmele horror, coşmarul vieţii mele; filme care mă fascinează, dar din cauza cărora e garantat că voi visa urât cel puţin câteva nopţi după ce mă “desfăt”.  Sunt un copil, aşa îmi zic unii şi alţii; aşa o fi. În fine, încerc să le evit, folosesc dopurile de urechi şi îmi îndes nasul în vreo carte bună, dar curiozitatea… ce-i fac ăsteia? Dacă ochii îmi fug de pe carte direct în gura vampirului, ce mai e de făcut?

            Aseară am văzut “Let me in”, un film horror îndelung lăudat, degeaba, dacă e să-mi dau cu părerea; şi-ar trebui să mi se permită să-mi dau, măcar ca premiu de consolare pentru coşmarul de azi-noapte. Ce minte am şi eu! Indiferent dacă filmul e nominalizat la Globurile de aur sau e o tâmpenie de cea mai mare clasă, nu pot scăpa de noaptea de groază de după. În sfârşit, filmul are ca temă vechii noştri amici autohtoni, vampirii, dar viziunea este un pic schimbată; da, este interesăntuţ, şi ca filmare şi ca poveste, dar, după scena în care asistenta trage perdelele şi domnişoara cu dinţii nepiliţi ia foc şi urlă din toţi rărunchii, mi s-au înecat toate corăbiile. După atâtea filme cu vampiri şi atâtea vizite în Transilvania, doar de atâta sunt în stare americanii?

 Da, hai să nu fiu rea şi limitată, filmul a urmărit mai mult decât gusturile culinare super ciudate ale lui Abby, o “fetiţă” de 12 ani, cam sinistră şi fără niciun simţ al modei; este vorba despre o prietenie pe cât de bizară, pe atât de puternică dintre ea şi Owen, un băiat de vârsta ei,  chinuit de colegi şi dintr-o familie distrusă. Cum altfel se explică faptul că el alege să fugă cu ea, deşi asistase la manierele ei de servire a cinei? Da, l-a scăpat de idioţii care l-au torturat tot filmul şi care şi-o aveau promisă, dar, totuşi…să fugi de acasă cu un vampir? Weirdo!

M-a fascinat întotdeauna înclinaţia omului spre malefic, spre răul absolut, de negândit pentru cei mai mulţi dintre noi.  Cât de uşor este ca un om perfect normal, până la un anumit punct, să  ajungă să facă  gesturi şi fapte îngrozitoare, abominabile, de care nu s-ar fi crezut vreodată capabil. Luaţi spre exemplu un copil torturat de mic, fizic şi/ sau psihic; un elev american obişnuit, care nu are norocul să fie şeful echipei de fotbal sau al majoretelor şi care îndură (cel puţin aşa vedem în filme şi nu mă îndoiesc că nu ar fi adevărat) chestii oribile, umilitoare, absurde, până la urma, zi de zi. Poţi să condamni copilul ăla când vine peste douăzeci de ani şi-şi descarcă automatul în curtea aceleiaşi şcoli?  Sau un copil maltratat în fel şi chip care ajunge criminal în serie… mă fascinează puterea de a modela un om atât de categoric şi oare de ce mă opresc la puterea de a face rău şi nu bine? De ce nu folosesc acelaşi exemplu, dar în sens pozitiv? Atracţia omului spre răul pur; ne atrage, ne cheamă, dar teama insuflată de părinţi, religie, societate, literatură ne opreşte. Şi bine face!

Am văzut destule filme horror, în ciuda psihicului meu fragil. J Cele mai înfiorătoare mi se par cele în care protagoniştii sunt oameni, pur şi simplu; nu monştri, nu vampiri, nu accidente de laborator, nu extratereştri, ci oameni. Pentru că oamenii trăiesc alături de noi şi ni se par normali şi facem schimb de reţete, până când te trezeşti că tu eşti “felul principal” (dedicaţie fanilor serialului “Dexter”).

Vise plăcute!

De ce “just a girl in the world”?

Pentru că, să ne înţelegem, asta suntem cu toţii (mai mult sau mai putin părţile feminine, se înţelege). Cu cât mai repede înţelegem asta, cu atăt mai repede vom începe să trăim. Nu voi da lecţii de viaţă nimănui, vă promit. Nu am nici vârsta, nici înţelepciunea necesară. Simţeam de mult că trebuie să las să iasă toate cuvintele care-mi răsună în minte. Nu-i aşa că suntem norocoşi noi ăştia, care mai auzim ceva între urechi, înafară de manele, bârfe mondene, horoscoape şi alte asemenea“minuni” ale lumii contemporane? Am zis că nu dau lecţii de viaţă, nu că n-am să mă revolt împotriva prostiei, inculturii, ipocriziei, nepăsării, impertinenţei şi lista poate continua.

Plecând de la ideea principală, adică locul fiecăruia în lume, (pentru cei pe care i-am zăpăcit cu frazele de mai sus), aflaţi că abia mi-l desluşesc şi eu; asta după ce am trecut de perioada ingrată a adolescenţei, în care ai impresia că Oprah sau Shania Twain trebuie să se ţină bine de scaunele lor, pentru că “Here I come!”, după ce am terminat şi facultatea şi am constatat ca slujbele bine plătite nu mă aşteaptă la poartă şi, în fine, după ce am lucrat vreo câţiva ani într-un domeniu total si incredibil de nepotrivit…ţineti-vă bine!...am ieşit EU, unul din cele aproximativ 6 miliarde de EU din această lume. Mă pufneşte râsul!

Şi de vreo două luni încerc să aflu cine sunt eu, de fapt, de ce şi pentru ce? Slăbuţ, veţi zice, două luni nu însemnă nimic, poate că nici dacă aş pleca vreo 7 ani în Tibet, nu aş reuşi pe deplin să răspund acestei întrebări. Perfect de acord, dar, vă întreb, în România anului 2011, îşi permite cineva luxul de a petrece câţiva ani preocupat doar de această problemă? Şi criza? Şi salariul “amputat”? Şi preţul la benzină? Cum trec de aceşti bolovani în căutarea “pietrei filozofale”?

Sunt sătulă de discuţiile despre criză, salarii, pensii, hoţi, grevă, preţuri, TVA etc! Le aud la rând la supermarket, în microbuz, în parc, în faţa blocului, în spatele blocului şi pe toate posturile de televiziune, înafară de cele ocupate strict de educaţia poporului, adică cele de telenovele şi manele. Slavă Domnului că mai avem şi hrană pentru spirit în ţara asta, nu doar “bocupaţii” materiale! Ador imaginile de la ştiri, în preajma tuturor sărbătorilor, când românii, conform tradiţiilor lăsate de strămoşi,  trag un “pinguin” în jurul micilor care sfârâie graţios pe grătar. Mă gâdilă pe la urechi pocirea în fel şi chip a limbii române, în special de generaţia tânără şi veşnic neliniştită. Gândindu-mă mai bine, îmi plac atât de multe lucruri în patria mumă, încât nici nu mai ştiu de ce m-am gândit într-un timp să mă avânt pe harta lumii, într-un punct cât mai îndepărtat. Gândul acesta nu prea mă mai părăseşte, de la o vreme…

Atât pentru moment, sunt modestă din fire, mai nou. J