De ce am citit “Micul prinţ” la 28 de ani

           A fost o întâmplare. Mădă, prietena şi călăuza meu prin labirintul cărţilor, mi-a recomandat-o cu atâta convingere, încât nu am putut rezista tentaţiei. Mi s-a părut o carte pentru copii, impresie care nu m-a părăsit nici de-a lungul primelor pagini ale cărţii. În timp ce citeam, Mădă mă suna să vadă ce părere am, nerăbdătoare ca un copil care a descoperit o comoară şi care abia aşteaptă să o împartă cu prietenul lui cel mai bun. Calitate pe care o găsim din ce în ce mai greu în lumea adulţilor.

            Pe măsură ce înaintam cu lectura, am început să-mi abandonez aerul acela amuzat al unui om mare care îşi îngăduie, doar pentru o clipă, să mai fie copil; sfârşitul poveştii m-a găsit zâmbind. La o primă introspecţie, a trebuit să recunosc că şi eu am pierdut legătura cu inocenţa şi că, din nefericire, şi eu văd în primul desen tot o pălărie ( ceea ce adulţilor li se părea a fi o pălărie era, de fapt, un boa constrictor digerând un elefant).

            Călătoria micului prinţ ne dezvăluie lumea exact aşa cum este: plină de aroganţă, superficialitate, lăcomie, laşitate, nehotărâre, teamă de necunoscut şi o lipsă acută de imaginaţie. Iar prietenia, cea mai de preţ floare a inimii, dar din ce în ce mai rară, este  ideea esenţială a cărţii. Personajul care îl învaţă despre prietenie este o vulpe, care-i spune că, pentru a fi prieteni, trebuie să o “îmblânzească”; nu, nu este vorba despre îmblânzirea propriu-zisă a unui animal sălbatic, ci despre creerea unor legături, a unei înţelegeri profunde dintre două persoane. Cuvintele vulpii îl fac pe micul prinţ să se gândească la prietena lui de suflet, floarea cu spini de acasă, pe care nu a reuşit, spre dezamăgirea lui, să o îmblânzească; nici măcar nu i-a dat prin cap că ar fi trebuit să o facă. Şi el, ca şi noi, a renuţat prea devreme la o prietenie, despre care intuia că ar fi putut fi specială.

            Ce uşor renuţăm la prieteni, fără să ne dăm seama cât de greu este să-ţi găseşti unul adevărat! Puţini dintre noi avem puterea să trecem peste mândria rănită şi să vedem, dincolo de furia de moment, că nu merită să pierdem un prieten. Îmi dau seama că nu am foarte mulţi prieteni, dar cei pe care-i am îmi sunt atât de preţioşi! Nu am o gaşcă, niciodată nu am fost genul; poate că de Paşte şi Revelion nu vom umple dealurile cu miros de mici, dar prietenii pe care-i am au reuşit să mă “îmblânzească” definitiv.

            Lumea fascinantă a micului prinţ poate fi explorată la orice vârstă. Mi-ar fi plăcut să o fi citit şi în copilărie, să pot face o comparaţie, dar e bine şi la 28 de ani, când lumea încă-i un mister şi mai ai atât de multe de învăţat.

Ce bine e să-ţi poţi lua un răgaz pentru a-ţi da seama cine eşti şi încontro te îndrepţi! Dar fără ajutor, puţini ne permitem să o facem; pentru asta trebuie să le multumesc unor prieteni foarte buni (acei prieteni la care, mulţi dintre noi, renunţăm atât de uşor), părinţilor mei.

           



“Micul prinţ” de Antoine de Saint-Exupery