Prietenul cel mai bun

Nu, nu o să vorbesc despre câini azi ;). Este vorba despre alt prieten, cel mai adevărat, mai sincer, mai bine intenţionat; prietenul pe care îl căutăm toată viaţa, deşi el se ţine scai de noi; prietenul pe care îl plângem, atunci când credem că l-am pierdut, dar care, de fapt, nu poate fi pierdut vreodată. Prietenul acesta suntem chiar noi înşine. Este atât de liniştitor gândul că, indiferent de ce spun, cred, fac ceilalţi, prietenul tău cel mai bun îţi rămâne alături. Ideea este că depinde doar de noi să îl descoperim şi să-l acceptăm. Să nu credeţi că fac acum pe lupul moralist; şi eu sunt în tratative cu acest amic fidel, pe care îl reneg de câte ori mi se pare mie că-şi ia nasul la purtare; adică atunci când îmi şopteşte că sunt frumoasă şi deşteaptă şi pot trăi fără opiniile altora despre mine. Şi eu sunt tentată să-l cred şi mă umflu în pene şi privesc pe geam fără să mai vad craterele din faţa blocului şi mi se pare că viaţa e frumoasă…n-aţi vrea şi voi un prieten aşa? 

            Şi atunci, de ce ne vine mai uşor să ne raportăm la ceilaţi, să credem că părerea lor despre noi este şi cea adevărată? De ce murim de ciudă când nu suntem apreciaţi aşa cum trebuie, de ce ne pierdem respectul de sine, doar pentru că alţii nu au habar ce înseamnă să respecţi pe cineva? Pentru că suntem fiinţe sociale, veţi spune, şi avem nevoie de acceptul celor din jur pentru a ne simţi împliniţi. Eee, nici chiar aşa! Bineînţeles că singurătatea este greu de suportat şi că prietenul ăsta, oricât de fidel, poate deveni plictisitor; dar, să rămânem şi noi fideli nouă inşine nu cred că este un lucru tocmai rău. Şi, vorba lui Fizz (ştiam eu că voi ajunge într-un punct al vieţii când va trebui să-l citez pe acest geniu pustiu): “dacă nu eu, atunci, cine?”. Ştia el ce ştia, domnul Fizz. Este vorba, dacă vreţi, de spiritul de conservare, propriu fiecărei fiinţe. Mă enervează la culme ideea de a depinde de altcineva; vă daţi seama cât de vulnerabili devenim şi câtă putere îi dăm acelui om? Probabil este mai simplu să credem în alt om decât în noi înşine, deşi nu înţeleg de ce. Când eram adolescentă, am auzit de o metodă de aţi întări repectul de sine şi credinţa ca poţi realiza ce îţi doreşti. În fiecare dimineaţă şi seară, trebuia să repeţi în gând, de 30 de ori, „sunt...” sau „pot...” sau „voi face...”, depinde de ce îţi puneai în gând la momentul respectiv. Evident că nu am ajuns niciodată să duc la bun sfârşit sarcina; întotdeauna adormeam. Era ca şi cum aş fi numărat oi, ca americanii; nu ajungeam niciodată la 30 de oi J.

            Cam atât pentru azi. Gândiţi-va la prietenul ăsta al vostru, ştergeţi-l un pic de praf, întrebaţi-l de sănătate, puneţi-i o perfuzie, dacă s-a anemiat prea tare de când nu l-aţi mai scos la lumină. Spor!