Bad…day

              Cine n-a avut o zi proastă? Important e să nu te panichezi şi să crezi că mâine va fi o zi mai bună; cel puţin asta am încercat eu să-mi spun azi. Gândindu-mă bine, cred că este important şi să stai cât mai pitit în zilele alea; nu e cazul să-ţi suni rivalele din liceu sau foştii iubiţi; nici să-ţi dai cu părerea despre coafura, vestimentaţia sau machiajul cuiva. Nu de alta, dar s-ar putea să-ţi fac nişte inamici. Asta mi-am zis eu de dimineaţă, aşa că am zăcut mare parte a zilei în pat; n-am încercat să ies din starea asta, cu cât încerc mai mult, cu atât mă enervez mai tare. Mi-am abandonat toate planurile făcute ieri, era clar că n-am dispoziţia necesară pentru nimic. Am încercat să nu-mi vărs nervii pe nimeni, deşi nu cred că am reuşit. Plictisindu-mă de moarte, am ieşit în parc, cu gândul să-mi las căţeii să se zbenguie şi să citesc un pic. Naiva de mine, chiar credeam că planul meu va şi funcţiona; am uitat că locuiesc într-un oraş în care cititul în aer liber este un sport extrem. Întâi, toţi prietenii mei blănoşi din parc s-au vorbit să mă lingă pe picioare în acelaşi timp; cu mare greutate i-am uşuit, pentru ei era clar că nu sunt vreo isterica din cele care s-ar fi pus cu bătaia pe ei. Apoi, nişte puştani impertinenţi au găsit ca distracţie să se urce în copacul de deasupra mea, să-mi urle în creieri, să-mi enerveze câinii. Am ţipat la ei în momentul în care se pregăteau să-mi sară în cap. În fine, au plecat…piece and quaiet…Desigur că au început să apară cărucioarele ca ciupercile după ploaie. Unul din ele s-a oprit lângă banca mea şi din el a scos capul un urlător cât se poate de (ne)drăgălaş. Am cedat nervos, ce altceva puteam face? Cititul în parc poate dăuna grav sănătăţii!

            P.S. Peste toate astea, am si o bad hair day prelungită până pe la sfârşitul lunii, când se întoarce “tunzătorul” meu din concediu.

Dacă ştiţi un hairstylist bun, spuneţi-mi şi mie.

Prietenul cel mai bun

Nu, nu o să vorbesc despre câini azi ;). Este vorba despre alt prieten, cel mai adevărat, mai sincer, mai bine intenţionat; prietenul pe care îl căutăm toată viaţa, deşi el se ţine scai de noi; prietenul pe care îl plângem, atunci când credem că l-am pierdut, dar care, de fapt, nu poate fi pierdut vreodată. Prietenul acesta suntem chiar noi înşine. Este atât de liniştitor gândul că, indiferent de ce spun, cred, fac ceilalţi, prietenul tău cel mai bun îţi rămâne alături. Ideea este că depinde doar de noi să îl descoperim şi să-l acceptăm. Să nu credeţi că fac acum pe lupul moralist; şi eu sunt în tratative cu acest amic fidel, pe care îl reneg de câte ori mi se pare mie că-şi ia nasul la purtare; adică atunci când îmi şopteşte că sunt frumoasă şi deşteaptă şi pot trăi fără opiniile altora despre mine. Şi eu sunt tentată să-l cred şi mă umflu în pene şi privesc pe geam fără să mai vad craterele din faţa blocului şi mi se pare că viaţa e frumoasă…n-aţi vrea şi voi un prieten aşa? 

            Şi atunci, de ce ne vine mai uşor să ne raportăm la ceilaţi, să credem că părerea lor despre noi este şi cea adevărată? De ce murim de ciudă când nu suntem apreciaţi aşa cum trebuie, de ce ne pierdem respectul de sine, doar pentru că alţii nu au habar ce înseamnă să respecţi pe cineva? Pentru că suntem fiinţe sociale, veţi spune, şi avem nevoie de acceptul celor din jur pentru a ne simţi împliniţi. Eee, nici chiar aşa! Bineînţeles că singurătatea este greu de suportat şi că prietenul ăsta, oricât de fidel, poate deveni plictisitor; dar, să rămânem şi noi fideli nouă inşine nu cred că este un lucru tocmai rău. Şi, vorba lui Fizz (ştiam eu că voi ajunge într-un punct al vieţii când va trebui să-l citez pe acest geniu pustiu): “dacă nu eu, atunci, cine?”. Ştia el ce ştia, domnul Fizz. Este vorba, dacă vreţi, de spiritul de conservare, propriu fiecărei fiinţe. Mă enervează la culme ideea de a depinde de altcineva; vă daţi seama cât de vulnerabili devenim şi câtă putere îi dăm acelui om? Probabil este mai simplu să credem în alt om decât în noi înşine, deşi nu înţeleg de ce. Când eram adolescentă, am auzit de o metodă de aţi întări repectul de sine şi credinţa ca poţi realiza ce îţi doreşti. În fiecare dimineaţă şi seară, trebuia să repeţi în gând, de 30 de ori, „sunt...” sau „pot...” sau „voi face...”, depinde de ce îţi puneai în gând la momentul respectiv. Evident că nu am ajuns niciodată să duc la bun sfârşit sarcina; întotdeauna adormeam. Era ca şi cum aş fi numărat oi, ca americanii; nu ajungeam niciodată la 30 de oi J.

            Cam atât pentru azi. Gândiţi-va la prietenul ăsta al vostru, ştergeţi-l un pic de praf, întrebaţi-l de sănătate, puneţi-i o perfuzie, dacă s-a anemiat prea tare de când nu l-aţi mai scos la lumină. Spor!

Adele

Fără cuvinte. Am descoperit-o ieri şi nu mă mai pot opri din a o asculta. Au incercat şi alţii să mi-o prezinte pe Adele, dar, probabil nu era momentul prielnic, pentru că nu m-a impresionat la momentul respectiv.

Două săptămâni fără carne

          De mult aveam procese de conştiinţă în privinţa asta; eu mă dădeam peste cap să salvez câini şi pisici, în schimb, participam la măcelul altor animale, la fel de nevinovate şi drăgălaşe, chiar dacă nu-ţi aduc papucii dimineaţa sau nu torc de plăcere când le atingi. Mă gândeam de mult să renunţ, dar mi se părea ceva greu de realizat, îmi închipuiam că este asemănător cu a te lăsa de fumat (vă daţi seama ce imaginaţie am, mai ales că nu am fumat în viaţa mea). Mă uitam la prietenii mei, vegetarieni de 15 ani, care par mai tineri şi mai sănătoşi decât mine, deşi au câţiva ani în plus. M-am convins că a fi vegetarian nu înseamnă a fi un leşinat, tras la faţă şi lipsit de orice vitalitate; din contră, îmi spuneau ei şi mai citeam şi eu,  eşti mai energic, mai activ şi, din punct de vedere spiritual, mai uşor. De fapt, e şi logic, dacă stai să te gândeşti, consumi mai multă energie pentru a digera carnea, energie pe care ai fi putut să o foloseşti altfel.

          De două săptămâni am aflat cum este. Fizic, mă simt perfect, iar psihic, nu vă spun ce uşurată mă simt; ca şi cum o mare parte din vina pe care o ducem toţi în spate (nu neapărat pentru că mâncăm carne, nu mă refer doar la atât), s-a evaporat. Mă simt mândră de mine că pot realiza ceva important pentru ceea ce sunt şi cred. A fost mai uşor decât credeam; nu simt nicio lipsă sau poftă, nicio nemulţumire. Este adevărat că-mi mai vine câte o briză de grătar pe la nas şi am un moment în care stomacul mă priveşte cu o sprânceană ridicată, dar, instinctiv (un instinct căpătat în 14 zile, dar ale cărui rădăcini erau de mult plantate acolo) mă gândesc la ce zace pe grătar: un animal asemănător căţeluşei mele de 6 ani, pe care o iubesc enorm. Mi-o imaginez pe ea acolo, în definitiv, de ce nu? Chinezii se pare că nu au greţuri de genul ăsta şi, deşi îi înjuram pe ei că gătesc câini, făceam şi eu acelaşi lucru cu viţei, pui, porci.

          Poate vă întrebaţi care a fost motorul acestei decizii. Evident, scandalul legat de caii din pădurea Letea. Mi-am spus că nu pot fi complice la aşa ceva; metodele de sacrificare pentru porci, vite, pui sunt aceleaşi. Există filmări pe internet, pe care nici nu îndrăznesc să le accesez, dar ştiu la ce eram părtaşă. Am hotărât că AJUNGE! Aleg să fiu om, nu bestie. Desigur, fiecare este mai mult decât liber să aleagă cum trăieşte; nu judec pe nimeni şi nici nu propovăduiesc nimănui, aşa cum nici prietenii mei nu au încercat niciodată să mă convingă. Sunt doar fericită să constat că mi-e bine; desigur, şi că am fentat nişte boli urâte generate de consumul de carne, în special carne roşie. Pentru cei îngrijoraţi, nu, nu leşini pe stradă, nu eşti flămând continuu, nu-ţi plouă în gură de fiecare dată când vezi carne la TV; asta dacă nu eşti un carnivor pasionat. Eu nu eram. Pentru explicaţii mai ştiinţifice şi sigur  mai convingătoare, consultaţi blogul Oliviei Steer: http://oliviasteer.ro/scufitza-rawshie-de-olivia-steer/.

Trezirea!

      

Suntem noi ignoranţi şi indiferenţi faţă de orice nu are legătură cu stomacul, dar, chiar aşa? Treziţi-vă, oameni buni, măcar din puţinul respect pe care-l mai aveţi faţă de voi (zic “puţin” pentru că altfel nu înţeleg cum mai trăim în halul asta)!

http://www.facebook.com/l.php?u=http%3A%2F%2Fwww.adoptiicaini.ro%2Fserviciul-de-hingherit-ecarisaj-al-sulfinei-barbu%2F&h=a84d3



Aţi văzut ceva mai drăguţ? Pariez pe năsucul meu roz că nu. J



Alter ego 2

În caz că vreţi să o lălăiţi şi voi, ia de aici! J

De fapt, după ce am ascultat-o pe ea, am visat, aşa că e meritul ei.

Alter ego

             Vi s-a întâmplat vreodată să visaţi că faceţi lucruri de care nu credeaţi că sunteţi capabili? Să vorbiţi fluent o limbă străină, din care ziua abia legaţi două vorbe, de exemplu. Mi s-a întâmplat mie să vorbesc italiana într-o noapte, de mă miram şi eu de unde îmi ies vorbele; apoi visam că participam la “Românii au talent” şi compuneam o melodie superbă pe loc (am tot repetat-o în vis, cu gândul să o reţin şi când mă voi trezi, dar degeaba). Altădată visez că şofez, deşi nu cred că am pus mâna pe un volan vreodată. Azi noapte visam că mă grăbeam să ajung la un bar, unde trebuia să cânt  “Toxicity” a celor de la System of a Down (şi cum mă grăbeam, pe un motor…). Să mori de râs nu alta!                                                                                                                                                          

              Aşa că, I can’t help but wonder (vorba lui Carrie) cine suntem noi, de fapt. Cât la sută din cine suntem sau putem fi, ajungem să fim pe parcursul vieţii? Cine spune că n-aş putea conduce o maşină sau o motocicletă (deşi mă gândesc cu groază la orice nu e drum drept) şi de ce nu m-aş putea lua la întrecere cu System of a Down? J Dar ce este cel mai ciudat, este faptul că dimineaţa nu rămâne nimic din calităţile regăsite; limba refuză să rostească şi cea mai simplă frază în italiană, fără să facă nişte acrobaţii jenante; şi pentru nimic în lume nu-mi mai pot aminti melodia compusă în vis…în schimb, lălăi “Toxicity” în disperare, toată ziua…

Fără nicio legătură, doar că-i foarte tare!

Când nevoia de frumos este dureros de prezentă

             Când te uiţi în jurul tău şi nu-ţi vine să crezi câtă răutate există înapoia tuturor lucrurilor frumoase, când simţi că nu mai poţi respira din cauza atâtor cruzimi în lume, când inocenţa moare în jurul tău sugrumată, când lumea se înroşeşte de sângele morţilor în zadar, când nu te mai poţi bucura de vederea unei flori, la gândul atâtora care sunt seceraţi fără replică…când groaza morţii îti revine în minte mai des decât melodia enervantă a nu-ştiu-cărei reclame, atunci asculta Elisa.

           Zilele astea căutam cu disperare o gură de aer, un răgaz în care să mă bucur şi eu de pomii înfloriţi, de soare, de păsări. Cum poate exista atâta violenţă într-o lume cu magnolii înflorite? Când treci dincolo de zidul inconştienţei, când ŞTII şi VEZI, când auzi strigătele, cum te mai poţi întoarce la neştiinţă şi nepăsare. Voi cum puteţi? Cum de nu vi se rupe sufletul văzând in ce lume trăim, cu ce oameni?

            Să ascultăm Elisa, poate ne clătim puţin inimile.

Explore the Carphatian cemetery...

       Poate nu vei scapa cu viata nici tu.  Asta e Romania, nu va faceti iluzii, in cativa ani vom fi eutanasiati si noi, prostimea. Welcome to Romania, now get the hell out, while you can.

Drumeţii de martie

Nu mă întrebati ce lac e, habar n-am!

Am fost sâmbata trecută spre Cheia. Nu ştiam nici unul drumul, ne-am agitat un pic, hărţi, telefoane, GPS… În fine, am pornit. Drumul, foarte bun, doar ieşisem din Dâmboviţa. Noi eram bine dispuşi, nevoie-mare, patru oameni şi doi câini, evident. La un moment dat, când trecusem noi de nişte localităţi ale căror nume îmi aduceau aminte de colegele mele de cămin din anii de liceu, am descoperit un lac superb. Apele lui ascundeau atatea culori, încât nu ne puteam hotârî nici noi asupra căreia să ne oprim: erau verzi, ba nu, turcoaz, sau bleu-gri…şi un pic de albastru, că nu strică. Am parcat imediat, deşi nu prea era loc de oprit, am coborât în fugă panta, ţipând după câini şi am ajuns, în sfârşit la buza lacului. Superb! Mădă vroia să facă o baie; dacă apa ar fi fost o idee mai caldă, ar fi făcut cu siguranţă. Nu ne mai săturam de privelişte; băieţii făceau întrecere în aruncatul pietrelor, noi, fetele, îi încurajam, căţeii se zbenguiau fericiţi. Ce zi frumoasă!

            Cu greu ne-am despărţit de lac; băieţii vroiau neapărat la Cheia. Acolo nu am dat de cine ştie ce minune, înafară de pădurea de brazi. Ce impresie ciudată când treci pe lângă o pădure de brazi, ţi se pare că în interiorul ei este beznă, că nici nu vezi pe unde mergi. Când colo, intrând în pădure, am găsit o lumină ciudată, parcă de pe un tărâm magic, unde nu pătrundea nimic din lumea de afară. Ca şi cum lumea reală se scuturase de pe umerii noştri de cum trecuserăm de primii brazi. Pace şi izolare; un puternic miros de cetină, iar pe jos, un covor moale ţesut din milioane de mici acuşoare parfumate. Raiul pe pământ!

Ce mai spun inimile

            Am citit de curând “Alchimistul” de Paolo Coelho. De mult timp mă feream de acest autor, din cauza vâlvei care s-a creat în jurul lui; întotdeauna am fugit de “trendinţe” şi simplul fapt că toate piţipoancele declarau la TV că ultima carte  este …, de Paolo Coelho, parcă mă zgâria pe creier. Am refuzat cu înverşunare să-i deschid vreo carte. La un moment dat, am citit “11 minute”, care nu m-a impresionat mai deloc, deşi revelaţia cuprinsă în titlu, aceea că bărbaţii nu caută decât cele 11 minute de plăcere (media unui act sexual), este destul de tulburătoare, mai ales venind din partea unui bărbat. Apoi, mult timp nici nu mi-am mai bătut capul cu senior Paolo. Asta până de curând, când prietena mea Mădă mi-a recomandat să citesc “Alchimistul”. Zis şi făcut, mai ales că sugestia ei a venit după o comedie zăpăcită cu Robert Downey Jr, “Due date”.  Mădă compara cuplul din film cu cel din carte, aşa că m-am hotărât să o citesc, mai mult  din curiozitate să verific logica asocierii făcută  de ea.                                                                    

         Am început să o citesc; frunzărită bine (am luat-o de la bibliotecă), semn că poporul dăduse iama să se înfrupte din celebra înţelepciune a lui Paolo Coelho. Uşurică, citibilă, probabil şi de aceea are atâta lipici la mase; nu că ar fi un lucru rău, foarte bine că acest autor brazilian a căptat până şi atenţia Sensualei. Tema centrală a cărţii m-a bucurat, aceea de a-ţi urma destinul indiferent de cât ţi-ar lua să o faci şi indiferent câte obstacole ar trebui să treci. Ideea că tot universul participă la îndeplinirea viselor noastre, atunci când ni le dorim cu toată inima, mi-a mai dat curaj. Dar surpriza cea mai mare a fost pasajul în care autorul vorbeşte despre inimile noastre, a căror trăsătură comună este aceea că ele sunt, de fapt, farul care ne călăuzeşte în întuneric. Vocea aceea interioară, care uneori abia şopteşte, alteori urlă cu disperare, care ne trage în permanent pe drumul drept, care nu ne lasă să spunem o minciună fără să roşim (vorbesc despre oameni, nu despre politicieni), care ne face să ne întoarcem din drum când am trecut nepăsători pe lângă o fiinţă care avea nevoie de ajutorul nostru, vocea aceea este, de fapt, INIMA. Eroul lui Coelho reuşeşte să găsească glasul inimii în noianul de alte voci şi gânduri şi ispite, reuşeşte să comunice cu ea, îi află povestea şi promite că o va asculta întotdeauna. “El şi inima lui s-au împrietenit la cataramă – unul devenind incapabil să-l trădeze pe celălalt.” Pentru citatul ăsta, nu voi mai strâmba niciodată din nas când voi auzi că vreo “adelină” are pe noptieră vreo carte scrisă de Coelho. Imediat ce am citit această frază, am simţit impulsul de a sări jos din pat şi de a mă apuca de scris; am ignorant acest impuls aproape o lună, dar, iata-mă cum “dau pe afară” de nerăbdarea de a împărtăşi ceva care m-a impresionat. Cred că ştiam deja, dar în seara aceea am rotunjit gândul că, odată descoperit şi acceptat glasul inimii, drumul nostru spre împlinirea destinului este deja parcurs pe jumătate. Cred că aceasta este partea cea mai grea, să accepţi cine eşti, să-i convingi şi pe ceilalţi să te accepte, apoi să mergi pe drumul tău, mână în mână cu inima. Ea îţi poate fi cel mai bun prieten, dar şi cel mai aprig duşman. Ca un ultim sfat, feriţi-vă inimile de suferinţă, tot de la Coelho aflăm că lor nu le place să sufere; sunt, doar, nişte “inimoase”, nu?

Fac ce vreau...

              De câteva zile mă obsedează melodia asta şi tind să cred că trec printr-un moment de "whatever...", adică fac ce vreau, pentru că sunt suficient de matură să şi ştiu ce fac (în majoritatea timpului, cel puţin). Zilnic mă lupt să rămân ceea ce sunt, să mă "strecor" printre miile de păreri, sugestii, sfaturi, trenduri, direcţii, avertismente, încercări de manipulare etc. Poate ne-am învăţat şi să ne amestecăm mereu unde nu ne fierbe oala; ca o scuză, aşa suntem educaţi de emisiunile de aşa-zis divertisment, unde nu aflăm decât ce-a mai zis Zăvoranca, de ce tace Columbeanca sau ce-a primit Vîrciu de la fosta/ actuala sau viitoarea Adelina, că nici nu mai ştiu.                                                                                                                                             

        În fine, zilele astea, oricui îşi dă cu părerea asupra mea, neîntrebat, îi răspund: "Who died and made you king of anything?" ("Cine a murit şi te-a făcut rege peste ceva?").

Semnal de alarma

http://www.facebook.com/l.php?u=http%3A%2F%2Fchatte-gossips.blogspot.com%2F2011%2F03%2Fthey-couldnt-kill-by-law-they-do-it-by.html&h=bde5a

          Mai, oameni buni! Va plac sau nu cainii, e treaba fiecaruia, dar nu pot sa cred ca vreti sa traiti intr-o asemenea tara. Deja au trecut de limitele normalului. Deja nu-mi mai vine greu sa-mi imaginez ca asta vor face si cu pensionarii, orfanii, bolnavii psihic sau orice alta categorie considerata "de prisos". Deja nu-mi mai este asa greu sa-mi imaginez ce-a fost in mintea lui Hitler. Daca vreodata ati avut un catel prin curte sau v-a inveselit pe strada unul sau v-a impresionat, inchipuiti-va ca zace acum printre cei impuscati la Mihailesti. Chiar nu aveti nicio tresarire?
P.S. Scriu de la alt calculator, caruia nu-i plac diacriticele.

Revin printre ai mei

            Adevărul este că mi-ar fi tare greu să renunţ la limba română (am stat vreo 30 de secunde, încercând să evit cacofonia, dar n-am reuşit L). Mi-e tare drag să o vorbesc şi să o scriu bine, să mă las surprinsă de frumuseţea ei în cărţi, să mă las furată de zecile de gânduri gândite în română. Păcat de limba asta frumoasă, pe care o pocim zilnic, o stoarcem de frumuseţea ei, o scuipăm printre dinţi la fiecare semafor, o mutilăm dureros în textele manelelor, o facem praf în emisiuni pe posturi naţionale. Îmi este tare milă de ea, poate de aceea m-am obişnuit să nu deschid gura până nu gândesc de zece ori ce şi cum vorbesc; am un debit verbal obişnuit, nu vă alarmaţi, am experienţă! Aşa am reuşit să pun la punct un domn arogant, “hingher şef”, mândru de meseria lui,  într-o emisiune. Întotdeauna am fost de părere că raţiunea şi bunul-simţ valorează mai mult decât răcnetele. Păcat că uneori, în ţara asta, mi se demonstrează contrariul!

            Atât pentru azi, voi reveni.

P.S. Apropos de frumuseţea limbii române. Ieri s-au împlinit 5 ani de la moartea Laurei Stoica.

Romanie, plai cu boi!

Imagini de la miting, interviu cu Prinţesa Maja de Hohenzollern.

http://vimeo.com/20764804

De azi...

... voi incepe sa gandesc in alta limba.

... voi fi cel mai infocat dusman al romanilor.

... voi denigra numele Romaniei oriunde voi ajunge in lume.

... voi inceta sa sper in bine pentru romani.

... pentru mine Romania este o tara moarta.

... limba romana este o limba moarta.

... nu voi mai simti niciun strop de compasiune pentru romani.

... ma voi rusina vesnic de natia mea.

O cană de răsfăţ

           Simţim nevoia, din când în când, să ne răsfăţăm cu ceva; unii îşi iau un ceas de zeci de mii de euro; alţii îşi fac o cană de lapte cu scorţişoară şi miere, într-o zi geroasă de sfârşit de iarnă. Care-i mai câştigat, decideţi voi.

            Ideea e că o cană aburindă este tentantă, nu numai când ţi-e frig; te poate îmbia la o discuţie cu un prieten, poate însoţi serialul preferat sau îţi poate fi un aliat nepreţuit într-o zi geroasă. Folosiţi orice scuză, dar beţi ceva bun şi sănătos, măcar o dată pe zi.

S-ar putea să vă rămână în gât J

            Da, dar o cană de… parcă merge combinată şi cu ceva bun. În ultimul an am devenit expertă în dulciuri, ceva ce acum un an mi se părea imposibil. Când încerca cineva să-mi dea o reţetă, urechile mele se astupau, iar creierul respingea orice informaţie legată de prăjituri. De ce? Habar n-am! De lene, de teama de a încerca ceva nou, din ideea de a nu deveni o soţie casnică, veşnic cu tava plină de prăjiturele (cam aşa m-aş descrie anul ăsta J). Asta până ce stomacul, stăpânul nostru, al tuturor, a început cu grevele prelungite împotriva chimicoaselor din comerţ. Acum câteva luni muream de poftă să mănânc plăcintă cu mere; într-un final, a trebuit să cer o reţetă şi să mă aventurez în bucătărie. Acum o fac cu ochii închişi (plăcinta). Da, nu avem ce face, trebuie să ne acceptăm aşa cum suntem, aşa cum maturizarea ne cere să fim. Viaţa ne schimbă şi uşurinţa cu care îmbrăţişăm schimbarea ne uşurează traiul. Teama de schimbare, de maturizare este firească, dar, cu cât mai repede înţelegem că schimbarea poate fi un lucru bun, cu atât mai bine pentru noi.

            Revenind la căni aburinde, fie că beţi un ceai plin cu de toate pentru sănătate, cafea sau lapte cu miere pentru calmarea nervilor, faceţi din acest moment al zilei un ritual plăcut, alegeţi-vă o cană care vă este dragă, un loc în care să vă cuibăriţi şi, după caz, un prieten bun cu care să împărtăşiţi momentul. Un răsfăţ simplu, ieftin, dar de mare efect pentru suflet!

Miting pentru civilizaţie

              Pentru iubitori şi neiubitori de animale, pentru toţi cei care vreţi străzi curate, marţi, 1 martie, la orele 13.00, în Parcul Izvor (intrarea dinspre Camera Deputatilor)), va avea loc mitingul anti-eutanasie şi  încarcerare. Aceste două soluţii inumane şi ineficiente sunt discutate de o parte din deputaţii noştri, conduşi de dna Sulfina Barbu. Iubitorii vor protesta împotriva cruzimilor de nedescris care vor urma acestor decizii şi, alături de neiubitori, împotriva inutilităţii acestor măsuri.

            ONG-urile susţin STERILIZAREA şi RETURNAREA, singura metodă dovedit eficientă în reducerea numărului imens de câini comunitari din România.

Dacă aveţi prieteni care ar putea fi interesaţi de subiect, vă rog, informaţi-i.

Cântec pentru ziua de mâine

         Pentru ziua de mâine, pe care ne-o dorim cu disperare mai bună decât cea de azi; pentru zilele în care avem nevoie de curcubeie; pentru lumea pe care o visăm posibilă; pentru oamenii care ne dorim să fim; pentru ce vreţi voi.

Anul trecut, pe vremea asta…

            …mânuţele mele erau foarte harnice. Mă munceam din greu să fac ceva special pentru mămici, cu ocazia celor două zile, 1 şi 8 martie. Mă săturasem de veşnicele felicitări din hârtie glacé şi mărţişoare din paste făinoase. Aşa că m-am gândit şi m-am documentat (bun e vărul Google, are dreptate săracu’ Vanghelie!) cu privire la tehnici noi de modelare a lutului şi fâşiilor de hârtie colorată (tehnica Quilling). Am muncit, de mi-au sărit capacele! Am făcut, în două săptămâni, 30 de mărţişoare din lut şi tot atâtea felicitări. Cred că de-atunci mi s-a luat definitiv, deşi întotdeauna mi-a plăcut să meşteresc diverse chestiuţe. Acum nu mai am răbdare nici să-mi propun să mă mai apuc de ceva (îmi venise ideea cu minuni homemade, că tot e o modă). Rezultatul? Părinţii jubilau toamna trecută când au aflat că plec şi că vine altcineva în locul meu, cineva care-şi va petrece, poate, cele patru ore de program pupându-le copiii în …, că asta era problema lor cu mine. În fine, nu mă mai miră nimic!

            Vă las poze şi un link, poate vă vin idei de cadouri homemade, că tot vine luna mărţişor. Mie, sincer, mi-e tare dor de mucenici anul ăsta, abia îi aştept!

http://staticlb.didactic.ro/uploads/material/54/30/13//ptdidactic.ro.ppt

Exerciţiu de a ne face auziţi

Vă rog mult, azi, dacă aveţi la dispoziţie 5 minute, trimiteţi un e-mail la adresele de mai jos (pur şi simplu copy-paste la toate, iar la subiect ceva pro sterilizare naţională); e-mail-ul poate fi şi gol, doar la subiect să fie scris ceva.

            Mâine se va discuta modificarea legii câinilor fără stăpân, este posibil ca în ţara asta chiar să nu se mai poată trăi fără a fi martor la cruzimi de nedescris. Dacă nu vreţi ca România să se transforme într-un spectacol odios de crime, măcel şi lagăre de exterminare, vă rog, faceţi un minim de efort, să le arătăm că în ţara asta mai trăiesc şi oameni, nu doar bestii fără minte.

Adresele deputaţilor care vor discuta mâine legea:

 cp06@cdep.ro, sulfina.barbu@cdep.ro, dusa_mircea@cdep.ro, MirceaDusa@yahoo.com, ionel.palar@cdep.ro, andras.edler@cdep.ro, mapostolache@cdep.ro, laszlo.borbely@cdep.ro, marin.bobes@cdep.ro, victor.boiangiu@cdep.ro, boiangiuvictor@yahoo.com, dan.bordeianu@cdep.ro, cristian.buican@cdep.ro, sorin.buta@cdep.ro, bogdan.cantaragiu@cdep.ro, deputat.cantaragiu@gmail.com, ion.calin@cdep.ro, ioncalin@yahoo.com, gheorghe.ciocan@cdep.ro, relu.fenechiu@cdep.ro, vasile.gherasim@cdep.ro, vasile.gherasim@cdep.ro, zanfir.iorgus@cdep.ro, ghervazen.longher@cdep.ro, costica.macaleti@cdep.ro, antonella.marinescu@cdep.ro, antonella_barbu@yahoo.com, dan.nica@cdep.ro, clara_stanoiu@yahoo.com, ioan.oltean@cdep.ro, cornel.pieptea@cdep.ro, neculai.ratoi@cdep.ro, denes.seres@cdep.ro, soporan.vasile@cdep.ro, v_soporan@yahoo.com, nicolae.stan@cdep.ro, claudiu.taga@cdep.ro, claudiu.taga@gauss.ro, radu.timpau@cdep.ro, radub_t@yahoo.com, eugen.uricec@cdep.ro, ecu777@yahoo.com, lucia.varga@cdep.ro, varga.lucia@yahoo.com, aurel.vladoiu@cdep.ro, deputat_vladoiu@yahoo.com, sorin.zamfirescu@cdep.ro, zgonea@cdep.ro

Mulţumesc!

Dezumanizare

Sinistru, dar adevărat

           Cât de mult diferă să te temi pentru viaţa unei fiinţe reale şi suspansul pe care ţi-l induc filmele intitulate pretenţios horror sau thriller! Câtă risipă de grijă şi de adrenalină în timpul acestor filme, la finalul cărora nu te aşteaptă nimic de învăţat, poate doar să nu mai ai încredere în nimeni!

            Mi s-a oferit ocazia zilele trecute, deşi speram ca niciodată să nu mi se facă această favoare, să mă tem pentru fiinţe reale, care, dacă nu aş fi fost în acel loc, la aceea oră, ar fi fost moarte. Este vorba despre câini, cei dragi sunt bine, sănătoşi, slavă Domnului! Poate pentru unii, viaţa unui animal, cu atât mai mult a unui maidanez, nu înseamnă nimic, dar pentru mine înseamnă din ce în ce mai mult (spre disperarea unora!).

            Ţin minte că în liceu, ca pregătire pentru bac, profa de engleză ne dădea nişte teme de cercetare, iar una dintre ele era să dezbatem afirmaţia cum că televizorul ne dezumanizează. Evident că aşa e! De vreme ce auzi de 100 de ori pe zi “cutare a murit ars de viu”, “accident mortal, toată familia decedată”, “s-a aruncat de la etaj cu copilul în braţe”, “şi-a înjunghiat mama cu 40 de lovituri de cuţit” etc, e normal să nu ţi se mai pară nimic ciudat când auzi de vreun cunoscut care ajunge la ştirile de la ora cinci. Mi s-a întâmplat săptămâna asta, când am aflat de moartea unui prieten cu care nu mai vorbisem de ceva vreme, să nu mă înduioşez pe cât aş fi vrut; asta nu înseamnă că nu regret pierderea lui, ci că, din cauza ştirilor, filmelor, jocurilor parcă nu mai realizez consecinţele morţii cuiva. După ce auzi de toate actele astea, de o cruzime care uneori depăşeşte imaginaţia, te întorci liniştit la viaţa de zi cu zi. Violenţa de care ai auzit te-a scandalizat puţin, că, de, oameni suntem, dar, în definitiv, nu te priveşte pe tine, deci, who cares?

Şi cred că o altă consecinţă a dezumanizării noastre o consituie şi indiferenţa de neînţeles cu care participăm, uneori, la întâmplări în care e nevoie să intervenim şi nu o facem. Pe stradă, în autobuz, acasă, la serviciu, oriunde, dacă cineva are nevoie de ajutor, de ce rămânem indiferenţi? Măcar din simplul motiv că “aş putea fi eu în locul lui” şi tot ar trebui să intervenim, măcar că sunăm la 112. “Nu, că-mi cere datele din buletim, mă ţine la telefon până ajung, am treabă, închide la bancă, începe serialul… “ Suntem indiferenţi, ce să mai vorbim, ne doare-n cot de altcineva înafară de copil “să iau de mâncare la copil” şi de propriul burdihan “mie nu mi-ai da o pâine, dai la javre!” Români…

Să mă întorc de unde am plecat; spaima, fiorul de groază nu sunt sănătoase pentru inimă, dar cred că sunt mai cu folos când sunt activate de grija pentru o fiinţă vie, pentru salvarea căreia te şi zbaţi, decât consumate aiurea în faţa televizorului, în nopţile când nu poţi dormi. Voi ce ziceţi?

P.S. (vi se pare că abuzez de ps-uri?): Nu spun că ar trebui să ne luăm de gât cu hoţii pe stradă, dar putem face ceva, orice ne stă în putere. Zic şi eu…

           

Nuantza de negru

Schimb de roluri

            Vorbeam cu Mădă azi şi mi-a dat o idee foarte bună; bine, s-ar fi putut gândi mai demult la ea, ca să nu o mai testez eu atât de dureros! Schimbul de roluri, o idee pe cât de simplă, pe atât de puţin practicată. Ea s-a referit strict la structura unei relaţii, eu o să extind asupra altor roluri pe care ne-am obişnuit să le îndeplinim zi de zi: mamă devotată, soţie iubitoare, colegă de treabă, subaltern înţelegător şi veşnic dornic de ore suplimentare, fiică ascultătoare, soră de nădejde, vecină de treabă… O parte din rolurile acestea se pot regăsi şi în viaţa unui bărbat, teoria se aplică şi lor. Ajungem, fără să ne dăm seama, să urmăm zilnic acelaşi traseu, aceleaşi replica : “te iubesc!”, “mă mai iubeşti?”, “mai sunt şi eu frumoasă?”, “da, mai eşti…” (replică rostită mecanic, cu ochii în monitor).

            Ideal ar fi să ne dăm seama de faptul că acest tipar enervant ne poate toci până la epuizare sentimentele, gândurile; devenim, practic, nişte roboţi anoşti, lipsiţi de orice urmă de spontaneitate, lipsiţi de viaţă.

 Deci, vă propun un experiment: să mai lăsam şi pe alţii să-şi asume rolul de wonder woman (sau man, nu zic că nu se poate întâmpla şi domnilor) şi să fim cine suntem, fiinţe uimitoare, pline de resurse  ( puteţi folosi acest experiment şi în dormitor, sunt sigură că acolo se cere un repertoriu bogat J).

P.S. Orice asemănare cu personaje din viaţa reală este pur întâmplătoare. J

Şi oamenii buni pier

           Oameni dragi, despre care rar îţi mai aduci aminte; pe care îi regreţi doar după ce e prea târziu; pe care ai fi putut să-i revezi sau măcar să-i suni, din când în când, până în ziua când niciun telefon nu i-ar mai fi fost de folos.

A murit actorul Daniel Chirea, de la Teatrul Toma Caragiu din Ploieşti, un om bun, un om spiritual şi, în primul rând, un om prea tânăr ca să moară. Îmi va lipsi râsul lui, umorul şi logoreea tipică actorilor buni. Cea mai dragă amintire îmi e aceea de la mare, de acum mulţi ani, când eram o adolescentă stângace, când Dan răspundea la uşă cu versuri din Luceafărul. Eu: “cioc-cioc!”, el: “Cobori în jos, luceafăr blând/ Alunecând pe-o rază/ Pătrunde-n casă şi în gând/ Şi viaţa-mi luminează!”

Odihneşte-te în pace printre luceferi!

Discursul regelui

           The King’s Speech este filmul cu 12 nominalizări la premiile Oscar de anul acesta. L-am văzut aseară şi pot spune că-şi merită cu prisosinţă nominalizările,  printre care pentru cel mai bun film, cel mai bun actor, Colin Firth, cel mai bun regizor, cel mai bun scenariu original, cel mai bun actor în rol secundar, cea mai bună actriţă în rol secundar…V-am convins?

            Regele în jurul căruia s-a creat întreaga poveste este regele Marii Britanii, George al VI-lea, tatăl actualei regine. Ajuns la tron în condiţii ciudate (fratele său abdică de dragul unei americance divorţate), “Bertie”, cum este alintat în sânul familiei este un bărbat complexat, un exponent specific individului constrâns de împrejurări mai presus de el să fie cine nu este de fapt. Bertie este un bărbat trecut de prima timereţe, bâlbâit, timorat, complexat, care nu poate, sub nicio formă, să ducă un discurs până la capăt. Familia încearcă să-l ajute, fiecare în felul lui: tatăl, regele George al IV-lea, îl motivează încercând să-i insufle măreţia şi tăria de care trebuie să dea dovadă un rege; fratele său îl tachinează drăgăstos, numindu-l “B-B-B-Bertie”, iar soţia îl poartă pe la toţi doctorii, fără succes, bineînţeles. Totul pare fără speranţă, până ce îl întâlneşte pe Lionel Logue, un logoped Australian, care nu numai că îl vindecă de teama de a ţine discursuri, dar îi devine şi un foarte bun prieten. Relaţia dintre cei doi se construieşte încet, anevoios, Bertie este furios că nu se poate face ascultat, este prins între slăbiciunile personale şi datoria de a-şi conduce ţara în luptă (cel de-al doilea război mondial). Cu ajutorul lui Logue, regele George al VI-lea devine “simbolul rezistenţei naţionale”.

            Mărturisesc că am fost impresionată de drama personajului; am putea zice “vai, săracul băiat bogat!”, dar nu-i deloc aşa. Prinţul Albert (care-şi ia titlul de George al VI-lea pentru a sugera continuitatea politicii tatălui său) este dovada vie a individului inadaptat, forţat, în fel şi chip, să se potrivească tiparului, întins pe patul lui Procust şi modelat conform imaginii a ceea ce trebuia să fie un prinţ moştenitor al tronului. În copilărie fusese chinuit din cauza defectului de vorbire, forţat să poarte proteze pentru a-i îndrepta genunchii strâmbi, umilit de fratele său, iar singurele dovezi de afecţiune pe care şi le aminteşte, le primea din partea dădacelor. Logue descoperă în Bertie ( riscă adresându-i-se în acet fel regelui, convins că acesta are nevoie de un prieten, nu de încă un supus) un om incredibil de singur, de complexat şi de terorizat de răspunderea unui imperiu precum Marea Britanie.

            Actorii Colin Firth (Bertie), Geoffrey Rush (Lionel Logue), Helena Bonham Carter (soţia iubitoare a regelui complexat) sunt magistrali. Colin Firth reuşeşte o interpretare onestă, cutremurătoare, pentru care sunt sigură că va fi răsplătit cu un bine-meritat Oscar, iar regizorul, Tom Hooper, a reuşit să redea drama unui om destinat, fără voia lui,  măreţiei. Un om umilit, chinuit, inadaptat, care devine, cu ajutorul prietenului său, un rege devotat şi apropiat de poporul său, traversând împreună una din cele mai cumplite perioade ale istoriei (cel de-al doilea război mondial).

Notă: “Procust este un personaj din mitologia greacă. Acesta ademenea călătorii și le oferea ospitalitatea casei sale. Odată ajunși în casă, Procust îi obliga să se culce pe un pat de aramă. Atunci când călătorul era mai scurt decât patul, Procust îi întindea corpul, trăgându-l de mâini și de picioare, până ce-l lungea pe potriva patului. Dacă oaspetele era mai lung decât patul, Procust îi tăia capul ori picioarele. Evident, în orice situație deznodământul era moartea călătorului ghinionist. Metaforic, „patul lui Procust” a devenit simbolul practicilor abuzive de încadrare a oamenilor, a gândirii și simțămintelor lor, în anumite tipare prestabilite”.  (sursa: Wikipedia)

Love is in the air

Să nu ziceţi că sunt vreun Scrooge al sfântului Valentin, poftim!

Îmi pare rău că nu am găsit un videoclip cu imagini din filmul Sweet November, un film superb, la sfârşitul căruia am descoperit melodia de mai jos (Celeste Prince - Wherever you are). Un film bun de urmărit în această seară romantică, alături de “Valentinul” vostru (cu dedicaţie pentru prietena mea,  Laura, este unul din filmele ei preferate).

Concluziile unui plâns de zile mari

1. Niciun rimel nu este, de fapt, waterproof.
2. O durere de cap groaznică.
3. Un nas roşu şi umflat, sătul să se tot tragă de el fără rost.
4. Nu poţi da ochii cu niciun cunoscut, nicio durere de cap sau insomnie nu poate justifica moaca pe care o afişezi după o astfel de aventură.
5. Nu te mai poţi da “puternică şi indiferentă” cu o asemenea faţă.
6. De multe ori, plângem în loc să vorbim; este mai uşor să te laşi pradă îndoielilor, decât să le lămureşti.
7. Plânsul nu rezolvă niciodată nimic.
8. Din când în când, cu toţii avem nevoie de o porţie zdravănă de plâns.

Sub imperiul vântului

          Nu ştiu ce are vântul azi, pe cine se răzbună, dar pare că şi-a strâns toată furia în rafalele care se înteţesc pe minut ce trece. Oraşul se ţine cum poate; gunoaiele nu sunt aşa de norocoase, şi nici praful,  se lasă, învinse, purtate de colo-colo prin cartiere. Sălciile ţin cu dinţii de crengile golaşe, pe care speră să şi le îmbrace cât de curând. Se pare că nimeni nu e dispus să lase vântului ce cere, crengi, căciuli, rufe întinse la soarele plăpând, coafuri insuficient prinse… Probabil şi de aia se jeluie pe holul meu, care răsună, de ceasuri bune, de gemete, şuiere, scârţâieli, vaiete, pocnete, de zici că o armată de fiinţe demonice şi-au dat întâlnire în casa mea. Pisica se uită îngrijorată spre uşă şi geam, care au început, în mod ciudat, să comunice mai nestingherite ca oricând.

            Ascultând simfonia sinistră a vântului, mi-am adus aminte ce-am visat azi-noapte: făceam slalom printre fuioare de vânt, adică printre celebrele tornade ale americanilor. Părea că abia scăpam de una, că se iveau alte trei în loc; ciudat, vântul a început abia  azi-dimineaţă, aşa că tind să cred că visul meu a fost o premoniţie. Sper, totuşi, să nu trăiesc vreodată groază pricinuită de vreo tornadă.

            Am avut treabă prin oraş azi, vreo două ore, aşa că am experimentat din plin furia vântului; praful îmi scrâşneşte în măsele, iar părul arată ca după vreo nuntă, când dă  pe-afară de fixativ. Să fiu optimistă totuşi, vântul ăsta nebun a uscat noroiul şi a împrăştiat norii de furtună. Toate-s bune în rest!

Şi adulţii au nevoie de basme

Pentru cei care simt nevoia de puţină magie. Lăsaţi-vă furaţi de basme, învăţaţi ce este de învăţat, apoi mergeţi pe drumul vostru.

Dacă v-am făcut poftă, căutaţi Tangled şi, dacă nu l-aţi văzut văzut deja, căutaţi şi Enchanted, e la fel de drăguţ. Merită să ne mai pierdem vremea din când în când cu poveşti de adormit copiii.

În loc de cuvinte

Azi mă exprim prin muzică bună; cuvintele-mi stau în gât, nu reuşesc să le împrăşti. Melodia asta face, oricum, mai mult decât 1000 de cuvinte. Nu căutaţi mesaje ascunse în text, eu nu o fac. Mesajele de care avem nevoie, fiecare, sunt în noi, muzica ne ajută să le desluşim; aşa că, ascultaţi muzică bună!

P.S. Îmi pare rău că nu pot încărca videoclipul oficial al piesei, îl găsiţi pe youtube.

Sunt timid, dar mă tratez

P.S. Sunt super simpatici. Ţine-ne, Doamne, să-i suportăm!! J

P.S la P.S.: Căutaţi pe youtube şi varianta cu Răzvan şi Dani, e super haioasă!

Miros de primăvară

             De ce m-ar fi apucat pe mine vrednicia şi mi-aş fi început ziua făcând curat în balcoane? De ce ar ieşi pisa mea pe balcon, uitându-se insistent după porumbeii de pe acoperiş? De ce se umplu parcurile de puşti în tricou şi bermude şi de puştoaice fiţoase cu umerii goi? E simplu, simţim cu toţii miros de primăvară. Azi am văzut şi primii ghiocei. Mă bucur în fiecare an de freamătul acestui anotimp, de viaţa care palpită în toate, iar florile de primăvară…nu găsesc nimic mai frumos decât un bucheţel de ghiocei galbeni. Acum doi ani l-am ajutat pe vărul meu să cumpere flori de 8 martie pentru colegele de serviciu (la ordinul şefului, ce şef cumsecade!); închipuiţi-vă o maşină plină de buchete de frezii, lalele, ghiocei galbeni, narcise, zambile…am crezut că leşin de plăcere! Să mi le fi dat mie pe toate, ce fericită aş fi fost!

            Îmi place să urmăresc cum înverzesc pomii, sălciile, cum îmbobocesc magnoliile (ce dragi îmi sunt copacii ăia cu flori ca nişte ceşcute roz!), cum înfloreşte liliacul, îmi plac la nebunie exploziile galbene din grădini (ghiocei şi narcise galbene), ce mai, primăvara mă hipnotizează mai ceva ca nişte etno-botanice luate din colţ (nu fac reclamă, nu ştiu niciun magazin de aşa ceva pe colţ, nici nu ştiu dacă am scris bine cuvântul; am făcut şi eu o comparaţie originală, ce vreţi!)

            Încerc din răsputeri să uit de noroi, care, în oraşul meu se simte ca la el acasă.   M-am hotărât să-mi iau nişte cizme haioase de cauciuc şi să nu-mi las bucuria mânjită cu stropii maronii, de care se pare că nu mai scăpăm. În cizme de cauciuc cred şi eu că-mi permit să merg pe străzile pline de gropi şi clisă, cu ochii după magnolii.

            Cam atât cu exclamaţiile, am cam făcut abuz în seara asta.