Drumeţii de martie

Nu mă întrebati ce lac e, habar n-am!

Am fost sâmbata trecută spre Cheia. Nu ştiam nici unul drumul, ne-am agitat un pic, hărţi, telefoane, GPS… În fine, am pornit. Drumul, foarte bun, doar ieşisem din Dâmboviţa. Noi eram bine dispuşi, nevoie-mare, patru oameni şi doi câini, evident. La un moment dat, când trecusem noi de nişte localităţi ale căror nume îmi aduceau aminte de colegele mele de cămin din anii de liceu, am descoperit un lac superb. Apele lui ascundeau atatea culori, încât nu ne puteam hotârî nici noi asupra căreia să ne oprim: erau verzi, ba nu, turcoaz, sau bleu-gri…şi un pic de albastru, că nu strică. Am parcat imediat, deşi nu prea era loc de oprit, am coborât în fugă panta, ţipând după câini şi am ajuns, în sfârşit la buza lacului. Superb! Mădă vroia să facă o baie; dacă apa ar fi fost o idee mai caldă, ar fi făcut cu siguranţă. Nu ne mai săturam de privelişte; băieţii făceau întrecere în aruncatul pietrelor, noi, fetele, îi încurajam, căţeii se zbenguiau fericiţi. Ce zi frumoasă!

            Cu greu ne-am despărţit de lac; băieţii vroiau neapărat la Cheia. Acolo nu am dat de cine ştie ce minune, înafară de pădurea de brazi. Ce impresie ciudată când treci pe lângă o pădure de brazi, ţi se pare că în interiorul ei este beznă, că nici nu vezi pe unde mergi. Când colo, intrând în pădure, am găsit o lumină ciudată, parcă de pe un tărâm magic, unde nu pătrundea nimic din lumea de afară. Ca şi cum lumea reală se scuturase de pe umerii noştri de cum trecuserăm de primii brazi. Pace şi izolare; un puternic miros de cetină, iar pe jos, un covor moale ţesut din milioane de mici acuşoare parfumate. Raiul pe pământ!

Ce mai spun inimile

            Am citit de curând “Alchimistul” de Paolo Coelho. De mult timp mă feream de acest autor, din cauza vâlvei care s-a creat în jurul lui; întotdeauna am fugit de “trendinţe” şi simplul fapt că toate piţipoancele declarau la TV că ultima carte  este …, de Paolo Coelho, parcă mă zgâria pe creier. Am refuzat cu înverşunare să-i deschid vreo carte. La un moment dat, am citit “11 minute”, care nu m-a impresionat mai deloc, deşi revelaţia cuprinsă în titlu, aceea că bărbaţii nu caută decât cele 11 minute de plăcere (media unui act sexual), este destul de tulburătoare, mai ales venind din partea unui bărbat. Apoi, mult timp nici nu mi-am mai bătut capul cu senior Paolo. Asta până de curând, când prietena mea Mădă mi-a recomandat să citesc “Alchimistul”. Zis şi făcut, mai ales că sugestia ei a venit după o comedie zăpăcită cu Robert Downey Jr, “Due date”.  Mădă compara cuplul din film cu cel din carte, aşa că m-am hotărât să o citesc, mai mult  din curiozitate să verific logica asocierii făcută  de ea.                                                                    

         Am început să o citesc; frunzărită bine (am luat-o de la bibliotecă), semn că poporul dăduse iama să se înfrupte din celebra înţelepciune a lui Paolo Coelho. Uşurică, citibilă, probabil şi de aceea are atâta lipici la mase; nu că ar fi un lucru rău, foarte bine că acest autor brazilian a căptat până şi atenţia Sensualei. Tema centrală a cărţii m-a bucurat, aceea de a-ţi urma destinul indiferent de cât ţi-ar lua să o faci şi indiferent câte obstacole ar trebui să treci. Ideea că tot universul participă la îndeplinirea viselor noastre, atunci când ni le dorim cu toată inima, mi-a mai dat curaj. Dar surpriza cea mai mare a fost pasajul în care autorul vorbeşte despre inimile noastre, a căror trăsătură comună este aceea că ele sunt, de fapt, farul care ne călăuzeşte în întuneric. Vocea aceea interioară, care uneori abia şopteşte, alteori urlă cu disperare, care ne trage în permanent pe drumul drept, care nu ne lasă să spunem o minciună fără să roşim (vorbesc despre oameni, nu despre politicieni), care ne face să ne întoarcem din drum când am trecut nepăsători pe lângă o fiinţă care avea nevoie de ajutorul nostru, vocea aceea este, de fapt, INIMA. Eroul lui Coelho reuşeşte să găsească glasul inimii în noianul de alte voci şi gânduri şi ispite, reuşeşte să comunice cu ea, îi află povestea şi promite că o va asculta întotdeauna. “El şi inima lui s-au împrietenit la cataramă – unul devenind incapabil să-l trădeze pe celălalt.” Pentru citatul ăsta, nu voi mai strâmba niciodată din nas când voi auzi că vreo “adelină” are pe noptieră vreo carte scrisă de Coelho. Imediat ce am citit această frază, am simţit impulsul de a sări jos din pat şi de a mă apuca de scris; am ignorant acest impuls aproape o lună, dar, iata-mă cum “dau pe afară” de nerăbdarea de a împărtăşi ceva care m-a impresionat. Cred că ştiam deja, dar în seara aceea am rotunjit gândul că, odată descoperit şi acceptat glasul inimii, drumul nostru spre împlinirea destinului este deja parcurs pe jumătate. Cred că aceasta este partea cea mai grea, să accepţi cine eşti, să-i convingi şi pe ceilalţi să te accepte, apoi să mergi pe drumul tău, mână în mână cu inima. Ea îţi poate fi cel mai bun prieten, dar şi cel mai aprig duşman. Ca un ultim sfat, feriţi-vă inimile de suferinţă, tot de la Coelho aflăm că lor nu le place să sufere; sunt, doar, nişte “inimoase”, nu?

Fac ce vreau...

              De câteva zile mă obsedează melodia asta şi tind să cred că trec printr-un moment de "whatever...", adică fac ce vreau, pentru că sunt suficient de matură să şi ştiu ce fac (în majoritatea timpului, cel puţin). Zilnic mă lupt să rămân ceea ce sunt, să mă "strecor" printre miile de păreri, sugestii, sfaturi, trenduri, direcţii, avertismente, încercări de manipulare etc. Poate ne-am învăţat şi să ne amestecăm mereu unde nu ne fierbe oala; ca o scuză, aşa suntem educaţi de emisiunile de aşa-zis divertisment, unde nu aflăm decât ce-a mai zis Zăvoranca, de ce tace Columbeanca sau ce-a primit Vîrciu de la fosta/ actuala sau viitoarea Adelina, că nici nu mai ştiu.                                                                                                                                             

        În fine, zilele astea, oricui îşi dă cu părerea asupra mea, neîntrebat, îi răspund: "Who died and made you king of anything?" ("Cine a murit şi te-a făcut rege peste ceva?").

Semnal de alarma

http://www.facebook.com/l.php?u=http%3A%2F%2Fchatte-gossips.blogspot.com%2F2011%2F03%2Fthey-couldnt-kill-by-law-they-do-it-by.html&h=bde5a

          Mai, oameni buni! Va plac sau nu cainii, e treaba fiecaruia, dar nu pot sa cred ca vreti sa traiti intr-o asemenea tara. Deja au trecut de limitele normalului. Deja nu-mi mai vine greu sa-mi imaginez ca asta vor face si cu pensionarii, orfanii, bolnavii psihic sau orice alta categorie considerata "de prisos". Deja nu-mi mai este asa greu sa-mi imaginez ce-a fost in mintea lui Hitler. Daca vreodata ati avut un catel prin curte sau v-a inveselit pe strada unul sau v-a impresionat, inchipuiti-va ca zace acum printre cei impuscati la Mihailesti. Chiar nu aveti nicio tresarire?
P.S. Scriu de la alt calculator, caruia nu-i plac diacriticele.

Revin printre ai mei

            Adevărul este că mi-ar fi tare greu să renunţ la limba română (am stat vreo 30 de secunde, încercând să evit cacofonia, dar n-am reuşit L). Mi-e tare drag să o vorbesc şi să o scriu bine, să mă las surprinsă de frumuseţea ei în cărţi, să mă las furată de zecile de gânduri gândite în română. Păcat de limba asta frumoasă, pe care o pocim zilnic, o stoarcem de frumuseţea ei, o scuipăm printre dinţi la fiecare semafor, o mutilăm dureros în textele manelelor, o facem praf în emisiuni pe posturi naţionale. Îmi este tare milă de ea, poate de aceea m-am obişnuit să nu deschid gura până nu gândesc de zece ori ce şi cum vorbesc; am un debit verbal obişnuit, nu vă alarmaţi, am experienţă! Aşa am reuşit să pun la punct un domn arogant, “hingher şef”, mândru de meseria lui,  într-o emisiune. Întotdeauna am fost de părere că raţiunea şi bunul-simţ valorează mai mult decât răcnetele. Păcat că uneori, în ţara asta, mi se demonstrează contrariul!

            Atât pentru azi, voi reveni.

P.S. Apropos de frumuseţea limbii române. Ieri s-au împlinit 5 ani de la moartea Laurei Stoica.

Romanie, plai cu boi!

Imagini de la miting, interviu cu Prinţesa Maja de Hohenzollern.

http://vimeo.com/20764804

De azi...

... voi incepe sa gandesc in alta limba.

... voi fi cel mai infocat dusman al romanilor.

... voi denigra numele Romaniei oriunde voi ajunge in lume.

... voi inceta sa sper in bine pentru romani.

... pentru mine Romania este o tara moarta.

... limba romana este o limba moarta.

... nu voi mai simti niciun strop de compasiune pentru romani.

... ma voi rusina vesnic de natia mea.