Am cunoscut-o pe Tatiana Stepa doar cu câteva zile înainte să moară. Am ajuns din întâmplare la Folk You, în vara anului 2009 la Vama Veche. Nu sunt o fană a genului, dar ascult cu plăcere când am ocazia.
Am fost foarte impresionată de apariţia Tatianei Stepa pe scenă. Prietenii mi-au spus că suferă de cinci ani de cancer şi că urmează o nouă operaţie la doar câteva zile după concert. Ultimul, din nefericire! Se vedea că este un om suferind; m-am mirat cum a susţinut chitara cele câteva zeci de minute şi cum a stat în picioare atât. Părea că o adiere de vânt ar fi doborât-o la pământ. Dar ea a cântat împreună cu fanii melodii ca: Şi totuşi există iubire, Copaci fără pădure, Spune-mi ceva, Cântec pentru prieteni (testamentulei liric), Rugă la Marea Neagră. A cântat apoi alături de Magda Puşkaş, vechea ei colegă de trupă ( Ecoul). Fanii au cântat alături de ea cele mai îndrăgite melodii; cântam şi eu, vrăjită de emoţia momentului. Apoi aud melodia formaţiei Ecoul, O lume de 20 de ani, cea care m-a trecut de proba de muzică la admiterea în Liceul Pedagogic. Mi-o aminteam perfect, dupa 14 ani…
M-a mişcat enorm puterea cu care Tatiana Stepa a revenit pentru un bis; a cântat din nou toate refrenele serii. Deşi se vedea că este la capătul puterilor, pasiunea şi devotamentul au susţinut-o. Şi-a dăruit publicului ultima suflare.
Dedicaţie: Pentru prietenele mele, Mădă şi Andreea (fă-te bine repede!)
Mi se întâmplă periodic să visez scări pe care nu pot să le urc sau să le cobor, scări rupte, răsucite, întrerupte. Azi-noapte am visat că urcasem într-o clădire înaltă, urma să întâlnesc un om important; de urcat până la etajul care trebuia (13), am urcat pe nesimţite, dar a trebuit să cobor, să-i aduc omului respectiv o bere (aiurea, ce eram eu, asistenta lui?). În fine, tot visul m-am chinuit să ajung înapoi la etajul 13. Pe scări parcă urcam în gol; în lift am întâlnit două femei care nu mă lăsau în niciun fel să ajung unde trebuie; apoi nu nimeream butonul care trebuie…Exasperant!
Un astfel de vis nu m-ar deranja niciodată
Am citit pe internet câteva interpretări legate de scări şi ascensoare. Scara e semn de noroc, iar liftul de evoluţie pe scara socială. Dar la felul în care îmi apar mie în vise nu cred că sunt semne de mărire.
Un alt vis bizar, care se repetă când mi-e lumea mai dragă şi mă trezesc sâcăită, enervată este cel în care trebuie neapărat să sun pe cineva (o situaţie de urgenţă, nu o simplă discuţie între fete), dar nu pot forma numărul dorit. Şi mă chinui toată noaptea să învârt de discul telefonului fix, sau să apăs tastele celui mobil, dar tastele sunt din cârpă, sau nu funcţionează, sau sunt şterse, sau tastează alte cifre decât cele dorite…Aaah! Ideea este că înnebunesc, încercând să aud la capătul celălat un banal “alo”.
Săptămâna asta am visat că dădusem peste un articol despre mine şi, deşi pozele erau superbe (mă miram şi eu cum ieşisem aşa bine), articolul era revoltător. Şi mă chinuiam să contactez pe unul din reporteri pe mess, dar nu reuşeam defel cu tastatura (ei, m-am upgradat şi eu, de la telefon fix la tastatură, e ceva!). Era de fapt o bucată de material maro, avea nişte cute cusute, iar cutele erautaste; cum vă închipuiţi că puteam eu să-mi vărs nervii pe reporterul respectiv în acest fel? Apoi, cineva s-a îndurat de mine şi am găsit o tastatură normală, dar tastele erau şterse şi mă chinuiam să-mi aduc aminte ce loc ocupa fiecare. Într-un final m-am trezit, dându-mi seama că e greu să fii vedetă şi să se scrie numai tâmpenii despre tine, chiar dacă pozele erau super (săracele Simona Sensual şi Bianca lu’Bote! Deşi la capitolul poze, dai să fugi!)
De fiecare dată când mi se întâmplă să visez unul din cele două vise aiurite, mă gândesc că ceva din subconştientul meu încearcă să-mi transmită un mesaj. Ceva mă deranjează, chiar dacă nu aşa de evident, iar ceva-ul ăla încearcă să iasă la suprafaţă. Ce este cam ciudat, este că le-am visat pe amândouă în aceeaşi săptămână, deşi a fost una bunicică. Cine ştie? Oricum, ca şi în cazul unui cutremur, mai bine câteva replici periodice, decât un cataclism care să lase în urma lui deprimare absolută!
Chiar n-aţi jucat niciodată un joc video? (Zuma nu se pune). Eu da, deşi va suna ciudat, mai ales celor care cunosc jocul.
Aaaaah!
Asta ziceam şi noi când îl vedeam că vine. J
Return to Castle Wolfenstein este un joc de război, având ca subiect aventura unui soldat american, care încearcă să scape din prizonierat, dar şi să oprească experimentele sinistre, ba chiar oculte, ale grupării naziste SS. Decorul, muzica, personajele inamice (şi nu întotdeauna umane) sunt de-a dreptul macabre. Atunci, ce m-a determinat pe mine să-mi pierd câteva săptămâni cu jocul ăsta? În primul rând, trebuie să menţionez că nu jucam singură, ci în combinaţie cu sora-mea. Spun “combinaţie”, pentru că asta era, ea era responsabilă cu deplasarea personajului şi cu omorâtul propriu-zis, iar eu cu salvarea jocului în momentele cheie, schimbarea armei şi toate celelelte treburi pe care le mai poate avea un soldat american în misiune. La început, am încercat să preiau eu comanda, fiind prima născută, mi se părea o cerinţă îndreptăţită. Dar, când a trebuit să trag pentru prima dată cu un pistol amărât, pocnetul armei m-a speriat într-atât, încât am scăpat mousse-ul din mână; aşa că am fost retrogradată la arme şi muniţii.
Îmi amintesc cu drag de perioada aceea, când între mine şi sora mea se crease o complicitate menită să aducă cele mai bune rezultate în îndeplinirea misiunilor jocului. Împreună puneam la cale cele mai deştepte strategii pentru a trece în nivelul următor. Uneori, după ce scăpam de droaia de nazişti furioşi, ajungeam în nivele unde trebuia să înfruntăm monştrii rezultaţi în urma experienţelor medicului nazist Himmler, dar şi mumii (pe asta nu am înţeles-o, de unde şi până unde mumii?) În aceste cazuri, atacul direct nu avea succes şi noi inventam adevărate scenarii, în care trebuia să atragem creatura în diverse puncte, uneori să-i găsim punctele slabe şi apoi, cu răbdare şi perseverenţă, să o căsăpim. Am avut ocazia să urmărim un prieten de-al nostru jucând jocul şi, la aceleaşi nivele la capătul cărora noi ne felicitam pentru excelentele calităţi de strategi, el aborda o cu totul altă variantă de joc: alerga de năuc încolo şi-ncoace, îşi irosea toată muniţia şi urla din răsputeri “die, mother f…!!”. Vă închipuiţi cam de câte ori o încasa eroul nostru; noroc că mă mai găseam eu, obsedată de a-mi îndeplini sarcinile extrem de importante pentru evoluţia misiunii, să-i mai dau câte un F9 (adică îi salvam jocul).
Am rămas cu o nostalgie pentru jocul ăla. După ce l-am terminat (ce mândre eram de noi!), am încercat să mai jucăm altele asemănătoare, dar nu a mai fost la fel. Magia pierise! Am mai urmărit jocurile pe care le joacă soţul meu noaptea, din ce în ce mai macabre şi mai scârboase. Aseară scârboşenia jocurilor video a culminat în jocul Dead Space 2, pe care am fost rugată insistent să-l urmăresc pentru cinci minute. Nişte space aiureli şi mult sânge. La capătul celor cinci minute, eu citeam cu dopurile în urechi, iar soţul meu, cam alb la faţă, a schimbat jocul.
Am evitat să fiu vehementă până acum, m-am gândit că suntem sătui cu toţii de problemele zilnice pe care ni le “servesc” televiunile. Dar astăzi voi fi.
Voi vorbi, evident, despre isteria creată în jurul cazului femeii sfâşiate de câini, surprinsă în momentul în care sărise gardul în curtea unei instituţii, cu intenţia de a fura fier vechi. De la început vreau să clarific un lucru: regret suferinţa femeii şi a oricărei victime asemănătoare, nimeni nu merită să treacă printr-o experienţă de felul acesta; de asemenea, vreau să insist asupra faptului că iubitorii de animale nu sunt nişte fanatici, care susţin rămânerea maidanezilor pe stradă; nimeni mai mult ca noi nu doreşte să-i ştie apăraţi şi îngrijiţi, aşa cum merită. Conflictul dintre autorităti şi ONG-uri este binecunoscut, dar ceea ce nu se ştie, şi asta doar din cauza dezinformării presei, este că toate asociaţiile din ţară luptă din răsputeri să cureţe străzile României de câini. Dar, pentru că suntem copleşiţi, pentru că nu avem fonduri şi nu deţinem nicio putere, nu vom reuşi niciodată. Atâta timp cât autorităţile, singurele responsabile de situaţia actuală şi singurele în măsură să rezolve problema eficient, legal şi uman, refuză, suntem sortiţi cu toţii să convieţuim, fiecare cum poate, cu cei aproximativ 2 milioane de câini ai străzii (acesta este numărul estimat la nivelul României).
Şi acum, să revin la oful meu principal, presa, a patra putere în stat, cea care ar putea fi motorul celorlalte trei, dacă ar vrea, bineînţeles. Presa, care în loc să sprijine aplicarea singurei soluţii de salvare (sterilizarea şi returnarea), cea care ar putea să desfăşoare campanii de educare şi informare, campanii de adopţii, preferă să arunce, periodic, bombe urât mirositoare. Tot periodic, suntem scandalizaţi, isterici de-a dreptul, ieşim cu torţe şi furci pe toate posturile, dăm reţete de otravă pe forumuri, sărim în capul iubitorilor de animale: “luaţi-i acasă pe toţi!”, dar când este vorba să ne implicăm, să dăm dovadă de spirit civic, în fine, SĂ FACEM CEVA, ne fofilăm; “pe mine nu mă interesează ce le face, dar să dispară”, “să ia cine-i iubeşte”, “să nu-i mai hrănim, că pleacă în păduri”, “bagă-i tu pe toţi în casă” etc, orice ar fi, dar “eu nu fac nimic, decât să stau la televizor la meci şi să nu-mi mai latre javrele sub geam”.
De ce sterilizare? Pentru că niciodată, nimeni, nu va putea să eutanasieze în ritmul în care se nasc; pentru că o căţea fată, în medie pe an, 16 pui; pentru că iresponsabilii de la curţi aruncă pe stradă, de două ori pe an, pui, în special femele; pentru că este singura metodă sprijinită de restul Europei, care şi aşa, are destule dovezi ale naturii noastre bestiale; pentru că autorităţile nu vor prinde niciodată toţi câinii, fără ajutorul iubitorilor de animale (cei care se tem de ei şi susţin eutanasierea, nu pot ajuta la prindere), iar iubitorii de animale nu vor participa la masacre; pentru că este mult mai ieftină decât eutanasierea: sterilizarea unui câine costă 65 de lei, iar eutanasierea costă 260 de lei (conform cheltuielilor ASA Bucureşti; sumele includ alte cheltuieli, precum personal, combustibil etc); pentru că sterilizarea şi crotalierea (cercelul cu un cod unic de identificare) permit înregistrarea şi controlul abandonului. Nu vi se par motive convingătoare, care să determine autorităţile să aprobe Legea sterilizării naţionale, care zace în Camera Deputaţilor de trei ani?
Între timp, mii de maidanezi sunt omorâti în chinuri. Dacă cei care susţin eutanasierea în masă ar şi asista la această acţiune, aşa cum are ea loc, cu adevărat, în adăposturi, cred că şi-ar pierde din vehemenţă. Sau poate nu, depinde cât de oameni au fost de la bun început.
În final, tema de cercetare: dacă din 2001 s-au omorât ( legea o permitea) atâtea mii de câini, scandalizând personalităţi internaţionale, precum Brigitte Bardot, Pamela Anderson, Jean-Claude Van Damme şi alţii, de ce este România plină de câini?
Este o întrebare la care nu am găsit încă un răspuns, dar m-am obişnuit cu gândul că nici nu voi găsi. Când eram copil, îmi închipuiam că se va întâmpla într-o zi anume şi că, în mod sigur, îmi voi da seama că am devenit “om mare”. Ştiam atunci că voi fi şi frumoasă şi deşteaptă, că voi avea tot ce-mi doresc, dar nu ca urmare a unui proces de maturizare la care eu voi contribui în vreun fel, ci, pur şi simplu, cineva îmi va da toate aceste calităţi în ziua în care voi părăsi definitiv copilăria. Vă închipuiţi dezamăgirea mea atunci când mi-am dat seama că eu rămân eu şi că visele se împlinesc doar prin muncă.
Voi încerca totuşi să o iau înapoi pe firul amintirilor (am răscolit acum nişte poze vechi, alb-negru, tare simpatice din copilăria mea) şi să încerc să descopăr când şi cum am devenit om mare.
Am citit de curând o carte, în care unei eleve i se cerea să scrie o compunere ce avea ca subiect cea mai veche amintire a ei.M-am tot gândit la prima mea amintire; unele îmi vin în minte ca şi cum nu le-aş fi trăit eu, ci le-aş fi văzut într-un film. Nu cred că o pot identifica pe prima, dar îmi amintesc de anii în care locuiam cu familia mea în Bucureşti, pe strada Zboina Neagră (ce-o fi aia “zboină”?; o fichiar neagră?). Îmi amintesc de copiii din bloc, de prietenii mei, printre care Ţuţu, prietena mea cea mai bună; de băiatul administratorului, care m-a călcat pe mână pentru că rupsesem o panseluţă din faţa blocului (ţin minte că nici nu mai vroiam să ies afară după aceea, de teamă că voi fi pedepsită de copiii din bloc pentru fapta mea; mai ţineţi minte spiritul acela civic aproape exagerat din vremea lui nea Ceaşcă? Ce mai înseamnă acum că rupi o floare dintr-un rond frumos aranjat? Dar atunci, era o adevărată tragedie, mai ales printre copii). Îmi amintesc că în prima zi de şcoală am venit singură acasă, pentru că tovaraşa învăţatoare ne-a dat drumul mai repede decât le spusese părinţilor, apoi revoluţia, în acelaşi an. Stăteam cu pături în geam seara şi fixam cuierul în uşă. Afară se auzeau pocnituri, toţi credeau că sunt aşa-zişii terorişti; erau, de fapt, nebuni care aruncau borcane de pe bloc, să ne sperie.
Ceea ce nu v-am spus este că, până la şapte ani, am crescut la ţară. În lipsa unui concediu postnatal, părinţii mei, care lucrau la trei schimburi, nu au avut de ales şi m-au lăsat de mică acolo ( la creşă eram tot timpul bolnavă, îmi povestea mama). A fost bine, cred, nu-mi amintesc. Mamaia care m-a crescut este cea care, exact când izbucnise revoluţia, în decembrie 1989, mergea singură prin Piaţa Victoriei, printre tancuri, să ducă bunătăţi de la ţară unei cumnate. Ea este singura care mi-a mai rămas dintre bunici.
Eu (în mijloc) descoperind arta fină
Am puţine amintiri din perioada aceea. Îmi revine în minte destul de clar imaginea mea, mâncând boabe de porumb fierte şi dulci, lângă o fereastră mare. Casa mi se părea înaltă, atunci, şi curtea mare. Unul dintre cele mai triste momente din viaţa mea a fost acela în care mi-am dat seama că fereastra s-a micşorat, tavanul a coborât şi el, iar curtea parcă a intrat la apă. Nu înţelegeam de ce şi căutam cu disperare să revin la sentimentul de siguranţă din copilărie. Cu regret mi-am dat seama că nu se micşorase nimic, eu crescusem. Cred că am fost mai tristă de acest lucru decât dacă aş fi descoperit că, printr-o minune, casa şi curtea ar fi intrat, cu adevărat, la apă. Îmi amintesc cu drag serile în care adormeam în sunetul pieselor de teatru de la radio; tind să cred că şi de acolo mi se trage dependenţa mea de a adormi cu nasul într-o carte.
Eu, faza disco
Am avut o copilărie fericită. Verile calde mi le petreceam la bunici, în grădină, în “dulap” (leagăn), iar seara ne strângeam cu toţii pe verandă, tata ne vorbea despre stele…Cântecul greierilor înăbuşeau glasul lui, deci nu sunt un astrolog priceput. Trei din bunicii mei au murit; când eram mică, nu-mi închipuiam cum va fi trăiesc fără mamaie Fana. Din păcate, de trei ani ştiu. De câte ori visez că sunt acasă, mă visez la ţară, la bunici; acolo a rămas casa mea.
Toate amintirile, întâmplările, vorbele, poveştile, plimbările (în fiecare vară, de ziua mea, mergeam la cules de mure), toate jocurile, glumele, spaimele, visele, toate acestea m-au făcut să fiu cine sunt azi, un OM MARE (deşi toţi îmi spun că par mai tânără decât sunt).
Asta e cea mai mare teamă a unei femei în faţa căsătoriei. Nu ideea de a ne petrece tot restul vieţii cu un singur om (la categoria asta bărbaţii sunt campioni), ci teama că pasiunea din primele luni va rămâne o simplă amintire. Rutina, cel mai mare duşman al oricărui cuplu căsătorit, grijile, lipsa comunicării, toate duc la moartea pasiunii (desigur şi lenjeria intimă numită în mod semnificativ “moartea pasiunii”).
În momentul în care fluturaşii din stomac mi-au fost înlocuiţi de un sentiment mai profund, dar mai greu de identificat, m-am panicat. Mi se părea inutil să mai continui relaţia; mi-a fost cu atât mai greu să depăşesc acest moment, cu cât ceea ce-mi zburătăcea mie prin stomac, până la momentul respectiv, fuseseră nişte “fluturoi” de toată frumuseţea. Lipsa experienţei, ba chiar lipsa maturităţii m-au pus la grea încercare; dar inima, draga de ea, ştie mai bine ca stomacul, nu uitaţi niciodată de lucrul ăsta!
De ce se destramă atâtea căsătorii? De ce a devenit divorţul o realitate de care nu se mai miră nimeni?Ba nici măcar nu ne mai întristăm când auzim de un divorţ, chiar dacă se întâmplă să şi cunoaştem persoanele în cauză. Aţi observat că şi când aducem vorba de nunţi, expresiei binecunoscute “o dată mă mărit/ însor în viaţă” i-am lipit şi o coadă: “teoretic”. Trist!
M-am speriat şi eu în preajma zilei decisive, gândindu-mă că din “iubită” mă voi transforma în “nevastă”. Şi ce urât pronunţă unii bărbaţi cuvântul ăsta! Mă temeam că voi deveni şi eu întruchiparea acelui personaj aproape de rezonanţă mitologică, descris de unii ca având o gură cât o şură, limbă despicată de viperă, fulgere în priviri…pe scurt, într-o “nevastă”. Să vă spun că mi s-a cam ascuţit limba? Că vorbesc mai mult decât mi-aş dori despre subiecte ca: “gunoi”, “vase”, “scos căţeii la plimbare” etc. Da.
Încerc să-mi amintesc faptul că “femeile sunt de pe Venus, iar bărbaţii de pe Marte”. Dar de ce nu inventează nimeni o limbă în care să ne înţelegem până la urmă? Dar, ca urmare a fazei prin care trec momentan, de optimism molipsitor (sper), am decis să adopt ideea că ăştia suntem, femeile şi bărbaţii, fiecare făcut pentru un scop, fiecare perfect înfelul lui. Atitudinea asta zen amîmprumutat-ode la prietena mea, Mădă, care-mi spune mereu că trebuie să acceptam pe fiecare aşa cum e; ne va fi bine, în primul rând, nouă.
Tot la capitolul descărcat de nervi, vă recomand formaţia Stereophonics; pentru mine, vocea solistului funcţionează ca un calmant al nervilor. Am ales acest videoclip pentru secvenţele din filmul “Wicker Park”, un film foarte drag mie ( o să vă explic odată de ce). Chiar mă gândeam să-l revăd.
E adevărat, de ceva timp am uitat aproape complet de televizor, cu excepţia câtorva seriale (nu telenovele). M-am săturat de ştirile negativiste, ba uneori chiar de-a dreptul idioate, pe care le văd pe toate posturile. Culmea stupidităţii, victima unui accident, de exemplu, are pe un post 15 ani, pe altul 17, iar pe al treilea, nici măcar nu-şi făcuse buletin. Ce să mai înţelegem? Ş să nu uităm de celebrele ştiri de la ora 5, care, dacă le urmăreşti, te vor uimi prin tembelism. De ce crede cineva că dorim să auzim în fiecare zi, la ora la care englezul îşi bea liniştit ceaiul, despre violuri, crime, bătăi, certuri între babe, explozii de butelii. Evenimente regretabile, normal, dar exasperante prin faptul că sunt relatate zilnic în aproape aceeaşi manieră: “bietul om şi-a luat zilele”, “a fugit unde-a văzut cu ochii”, “n-a putut nimeni să împiedice groaznica tragedie?” (întreabă angelic Monica Dascălu, cu ochii înotând în lacrimi). Zi de zi văd la ştiri făcându-se praf jurnalismul; “vedeam”, pentru că nu mă mai uit de ceva vreme la ştiri. Sunt complet pe dinafară, deci nu vă aşteptaţi să comentez noua lege a educaţiei sau grevele de nu ştiu unde. Am auzit, din întâmplare, săptămâna trecută despre cazul tânărului accidentat şi târât 80 de kilometric de un tir. Nu era mai bine să nu fi ştiut de o asemenea grozăvie?
Ca să nu mai vorbim de emisiunile de aşa-zis divertisment. Am ajuns la concluzia că suntem un popor de idioţi, dacă în România încă mai vedem emisiuni ca: “Iubiri interzise”, “Să te prezint părinţilor”, “Noră pentru mama” şi altele asemenea (nici nu-mi mai vin în minte alte titluri de emisiuni, dar mai sunt, din păcate, multe). Ca şi faptul că pe toate posturile se promovează numai non-valori, numai scandaluri mondene, numai prostii, când sunt atâţia oameni valoroşi, despre care nu ştim nimic. Cine e Liviu Vârciu şi Adelina cum-o-mai-fi-chemând-o? Ce au făcut ei pe lumea asta? Cine e Simona Senzual (o redusă mintal, mă scuzaaţi, dar…), Bianca lu’ Bote, Oana Lis, Jean de la Craiova şi alte “îngrămădiri” din astea de prostie crasă? Scandalul Dolăneştilor, infidelităţile lui Iri, reuniunea dintre Laurette (nici eu nu am habar cine e fătuca asta) şi tatăl ei…cui îi pasă? La atât se reduce interesul nostru, al românilor? Fiţe, bârfe şi bamboo…
În fine, termin aici cu descărcatul nervilor; mă duc să şterg praful de pe televizor
Despre orgoliu vroiam să scriu de când am început blogul; este un mare defect al meu. Dar aseară, vorbind cu sora mea despre cineva care-mi seamănă în această privinţă, ne dăm seama că şi persoana respectivă este născută tot în zodia Leu, ca şi mine. Apoi mai găsim câteva cunoştinţe care corespund tiparului. Hotărât lucru, nativii acestei zodii sunt foarte orgolioşi (ei, haideţi, lăsaţi orgoliul la o parte şi recunoaşteţi că am dreptate!)
Voi porni, cum altfel, de la exemplul meu. La mine orgoliul se manifestă printr-o încăpăţânare acerbă împotriva oricărui lucru pe care sunt rugată să-l fac spre binele meu; în sinea mea sunt de acord, însă orgoliul mă transformă într-o persoană pe care nu o recunosc nici eu. De exemplu, în adolescenţă, părinţii mă îndemnau să ies din casă, să-mi fac prieteni, ba chiar, pe la 20 de ani mi-au aranjat şi o “întâlnire oarbă” (ce haios sună în română, nu?). Deşi ştiam că au dreptate şi eu însămi îmi doream o viaţă socială mai activă, mă încăpăţânam să refuz până renunţau; apoi îmi părea rău. Mai târziu, când părinţii mei au scăpat oarecum de însărcinarea de a mă distra şi toată corvoada a picat pe iubitul meu, părea că orgoliul meu căpătase forţe supranaturale şi nici eu nu-l mai puteam controla. Ne certam din te miri ce, iar el, fire deschisă şi dornic de a ne împăca, venea şi mă lua cu uşurelul, arătându-mi că nu are rost să rămânem certaţi. Asta credeam şi eu în sinea mea şi aş fi dat uitării imediat cearta, dar stăpânul meu atotputernic, orgoliul, mă sufoca, îmi înăbuşea izbucnirile pacifiste, iar în schimb, cearta lua proporţii îngrijorătoare. Cred că nici un cal nărăvaş nu ar fi dat mai convingător şi mai ameninţător din copite, decât aruncam eu cu vorbe grele în direcţia iubitului meu. Mare minune că am rămas împreună şi că am reuşit, cât de cât, să mă îndrept (dovada îndreptării îmi apare sub forma unui sentiment de ruşine care m-a năpădit de câteva rânduri încoace).
Bineînţeles că însăşi apartenenţă la această zodie presupune orgoliu, mândrie, dorinţa de a fi în centrul atenţiei (care la mine nu se manifestă deloc), egoism şi un strop de tiranie. Spun tiranie, pentru că citeam despre câteva personalităţi leonide ale istoriei: Iulius Cezar, Ludovic al XIV-lea (“Regele Soare”), Napoleon Bonaparte, Benito Mussolini, Fidel Castro; foaarte ciudat!
De câţiva ani am început să-mi dau seama că orgoliul mă răneşte în primul rând pe mine şi am început să-l “supun”. N-aţi vrea să ştiţi cât de greu îmi vine să cedez şi cu câte eforturi reuşesc să-l transform pe NU în DA. Această dorinţă de schimbare o datorez soţului meu, pentru care încerc să mă “îmblânzesc” (nu de tot, nu vă speriaţi! J), dar şi experienţei mele cu animalele străzii, a căror suferiţă m-a învăţat să fiu modestă, să nu mă plâng niciodată de foame, frig sau durere.
Ideea este că, de oriunde vă va veni salvarea, dragi Lei, acceptaţi-o! Încercaţi ca data viitoare când cineva vă propune un lucru bun pentru voi să-l înghiţiţi pe nesuferitul de “nu” şi să-l eliberaţi pe “da-ul” care aşteaptă de atâta timp în temniţa orgoliului nemăsurat. Promit solemn că-mi voi urma şi eu sfatul!
Prima ninsoare, marea, căţeluşa mea, când stă în două picioare ca un urs cerşetor, soţul meu (hlizitul casei), gândul că voi citi o carte bună, complimentele (de fapt, onomatopeele) prietenilor mei când fac o prăjitură bună, un joc inteligent de cuvinte, gândul la vacanţă…
Lista rămâne deschisă pentru voi. Ce vă face fericiţi?
A fost o întâmplare. Mădă, prietena şi călăuza meu prin labirintul cărţilor, mi-a recomandat-o cu atâta convingere, încât nu am putut rezista tentaţiei. Mi s-a părut o carte pentru copii, impresie care nu m-a părăsit nici de-a lungul primelor pagini ale cărţii. În timp ce citeam, Mădă mă suna să vadă ce părere am, nerăbdătoare ca un copil care a descoperit o comoară şi care abia aşteaptă să o împartă cu prietenul lui cel mai bun. Calitate pe care o găsim din ce în ce mai greu în lumea adulţilor.
Pe măsură ce înaintam cu lectura, am început să-mi abandonez aerul acela amuzat al unui om mare care îşi îngăduie, doar pentru o clipă, să mai fie copil; sfârşitul poveştii m-a găsit zâmbind. La o primă introspecţie, a trebuit să recunosc că şi eu am pierdut legătura cu inocenţa şi că, din nefericire, şi eu văd în primul desen tot o pălărie ( ceea ce adulţilor li se părea a fi o pălărie era, de fapt, un boa constrictor digerând un elefant).
Călătoria micului prinţ ne dezvăluie lumea exact aşa cum este: plină de aroganţă, superficialitate, lăcomie, laşitate, nehotărâre, teamă de necunoscut şi o lipsă acută de imaginaţie. Iar prietenia, cea mai de preţ floare a inimii, dar din ce în ce mai rară, esteideea esenţială a cărţii. Personajul care îl învaţă despre prietenie este o vulpe, care-i spune că, pentru a fi prieteni, trebuie să o “îmblânzească”; nu, nu este vorba despre îmblânzirea propriu-zisă a unui animal sălbatic, ci despre creerea unor legături, a unei înţelegeri profunde dintre două persoane. Cuvintele vulpii îl fac pe micul prinţ să se gândească la prietena lui de suflet, floarea cu spini de acasă, pe care nu a reuşit, spre dezamăgirea lui, să o îmblânzească; nici măcar nu i-a dat prin cap că ar fi trebuit să o facă. Şi el, ca şi noi, a renuţat prea devreme la o prietenie, despre care intuia că ar fi putut fi specială.
Ce uşor renuţăm la prieteni, fără să ne dăm seama cât de greu este să-ţi găseşti unul adevărat! Puţini dintre noi avem puterea să trecem peste mândria rănită şi să vedem, dincolo de furia de moment, că nu merită să pierdem un prieten. Îmi dau seama că nu am foarte mulţi prieteni, dar cei pe care-i am îmi sunt atât de preţioşi! Nu am o gaşcă, niciodată nu am fost genul; poate că de Paşte şi Revelion nu vom umple dealurile cu miros de mici, dar prietenii pe care-i am au reuşit să mă “îmblânzească” definitiv.
Lumea fascinantă a micului prinţ poate fi explorată la orice vârstă. Mi-ar fi plăcut să o fi citit şi în copilărie, să pot face o comparaţie, dar e bine şi la 28 de ani, când lumea încă-i un mister şi mai ai atât de multe de învăţat.
Ce bine e să-ţi poţi lua un răgaz pentru a-ţi da seama cine eşti şi încontro te îndrepţi! Dar fără ajutor, puţini ne permitem să o facem; pentru asta trebuie să le multumesc unor prieteni foarte buni (acei prieteni la care, mulţi dintre noi, renunţăm atât de uşor), părinţilor mei.
Îmi place să mă trezesc dinineaţa, gândindu-mă la ce voi mai scrie azi. Mi-e din ce în ce mai clar de ce am început acest jurnal: pentru a mă dezvălui vouă şi mie. Întotdeauna am simţit că am ceva de spus lumii şi că, la momentul potrivit, va trebui să-mi iau inima în dinţi şi să o fac. Între pasiunea pentru literatură şi facultatea de jurnalism pe care am urmat-o, a trebuit să-mi găsesc un stil al meu. Câteodată mi-e greu să-mi urmez glasul, pentru că regulile redactării unui text jurnalistic încă mă bântuie; nu lungi fraza mai mult decât trebuie, păstrează textul clar şi concis, răspunde la întrebările esenţiale: cine?, unde?, când?, de ce?, bla, bla. În mine nu zace un jurnalist, asta am aflat-o demult. Cine sunt, de fapt? “Aveţi puţintică răbdare”, cred că vom afla împreună.
Azi-dimineaţă, colţul meu de cer, cu care mă trezesc de 14 ani, mi-a dezvăluit un acoperiş alb, pe un fundal de o culoare incertă, dar atât de liniştitoare. Ninge. Copacii sunt albi, curaţi; dealul de dincolo de parc nu se mai vede. De mică îmi place iarna, zilele albe, în care mi se pare că zăpada lungeşte orizontul; îmi place păturica albă, sub care totul pare mai liniştit, mai pur. Ca un copil mă bucur de prima ninsoare; anul acesta am prins-o chiar afară. Era întuneric deja, a trebuit să mă uit la un felinar, să mă conving. Ce bucurie simplă! Am surprins şi alte feţe încântate şi am simţit complicitatea bucuriei primei ninsori. Doar pentru o clipă şi cu atât de puţin, ne-am simţit fericiţi cu adevărat.
În zilele cu zăpadă, cu greu mă pot abţine să nu ies din casă. Aşadar, la ora 9 făceam pârtie cu cele două căţeluşe ale mele prin spatele blocului. Şi ele simt aceeaşi bucurie şi aleargă ca nişte căluţi în miniatură, lăsând urme proaspete pe zăpadă. Două băbuţe râd de hăinuţele lor roz, în care arată ca nişte bombonele. Şi ninge fără oprire…
Nu-l înţeleg pe Bacovia şi angoasa lui provocată de ninsoare. Pentru mine, zăpada este ca o plăpumioară care îmblânzeşte goliciunea iernii. Copacii nu-şi mai ridică crengile rugătoare, dezolante spre cer, ci se pleacă, cuminţiţi, spre pământ. Copacii, pământul, parcurile, acoperişurile, toate capătă un rost în acest anotimp al pustiului şi încremenirii.
Şi atâtea coduri galbene, portocalii, atâta melodramă! Îmi povesteşte bunica mea cum făceau tunele prin zăpadă, pe vremea ei, şi nu se mai panica nimeni. Am ajuns să fim terorizaţi de lucruri fireşti, banale. Pe mine mă sperie că vom ajunge vreodată să nici nu ne mai amintim cum arată zăpada. Atâtea lucruri pe care acum le luăm de bune, de care nu ne sinchisim şi care, din prostia şi aroganţa noastră, de fiinţe supreme ale Terrei, vor rămâne nişte simple amintiri.
Mi-e dor de mare şi când sunt la mare. Nu mă satur niciodată, pentru că marea este ca o iubită alintată, pe care oricât de mult ai vrea să nu o mai resfeţi, nu poţi să te opreşti. Mi-e dragă şi-i duc dorul un an întreg; din luna martie încep să-i simt mirosul, deşi locuiesc prea departe de ea. Îmi dau capul pe spate şi rămân uitându-mă la cer, îmi dau seama că acelaşi cer e şi la mare; nu poate fi aşa departe, îmi spun.
Balcic
Peste an visez că sunt la mare, dar, deşi ştiu că este atât de aproape de mine, nu pot ajunge, nu o pot vedea. Mă trezesc aşa nervoasă şi parcă nimic nu-mi merge bine în ziua aceea. În timp ce scriu îmi imaginez senzaţia primei atingeri a apei, când, disperaţi să o vedem, să o mirosim, ne dăm jos din maşină şi ne înmuiem piciorul în mare. La început suntem timizi, ni se pare rece, umedă, dar atât de dragă!
Îmi plac dimineţile calme şi pustii, când tot ce vezi e mare şi cer. Iubesc freamătul mării, mirosul ei aspru, mugetul din timpul furtunii şi liniştea ei dimineaţa, când stelele par că-i sărută obrazul sărat. Am văzut soarele răsărind şi murind din mare, nimeni nu poate avea o mamă mai dragă ca el; poate doar eu…
Dacă nu aţi citit “Pânza de păianjen” a Cellei Serghi, ar fi bine să o faceţi! Măcar pentru peisajele superbe de la Balcic, unde marea pare atât de frumoasă şi de dulce (ciudat, cum ar fi o mare dulce?) Îmi pare rău că nu am apucat şi eu vremea când marea era ea însăşi o minune a naturii. Când oamenii nu aveau nevoie de manele, discoteci, fiţe pentru a iubi marea; când nimic nu-ţi bubuia în urechi atunci când, în sfârşit, ajungeai să-ţi ostoieşti dorul.
Mi se întâmplă uneori, când sunt la mare, în serile când reuşesc să fug de muzică şi mirosul de mici, să fiu copleşită de un sentiment de atracţie irezistibilă faţă de întinderea întunecată a mării. Ca şi cum nu pot rezista dorinţei de a mă topi în mare sau de a o cuprinde pe ea, toată, în mine. Mi se pare că doar aşa mi-aş putea potoli setea de mare. Sentimentul durează o clipă, mă desprind din delir şi mă înspăimânt puţin. Dar marea îmi şopteşte cu atâta dragoste şi înţelegere în urechi, încât uit repede de spaimă.
Nici pe departe pentru că îmi plac copiii, nu…,ci pentru că eram atât de nervoasă pe băieţi în clasa a VIII-a (vă amintiţi perioada aia oribilă cu pipăieli, jocuri idioate şi cu scuze halucinante, gen: “Te-am chinuit tot anul pentru că-mi plăcea de tine.” Serios?! Nu puteai să mă mai scuteşti de atâta afecţiune?), încât mi-am dorit să ajung la un liceu fără picior de băiat! Dorinţă îndeplinită!
Ţin minte cum ni se aprindeau beculeţele, mie şi colegelor mele, la balurile cu Liceul de Poliţie, dar mai ales cu Liceul Militar Dimitrie Cantemir din Breaza. Toţi nervii mei pe băieţi dispăreau când vedeam intrând pe poarta liceului marea de uniforme bleumarin cu vipuşcă roşie…Ce-o fi cu femeile şi uniformele?Habar n-am, dar ştiu că în toţi cei cinci ani de liceu nu s-a lipit nimic şi de mine; indiferent cât mă moţam, cum dansam, nu se lipea şi pace! La balurile cu Liceul de Poliţie oricum nu prea aveai şanse să te lipeşti, decât dacă erai unsă cu maioneză. Toată seara băieţii erau ocupaţi cu mesele, la care noi nu ajungeam niciodată; practic, era o mare de uniforme albastre călare pe mese şi noi. Oh, the good days!
Dar la balurile cu Liceul Militar, băieţii veneau cu câte o floare şi nici nu visau de mâncare; nu se preocupau decât cum să devină ţinta viselor unor fete singuratice, închise cu şapte lacăte într-un cămin uitat de lume. În sfârşit, m-a agăţat şi pe mine unul cu replica: “Parcă te ştiu de undeva…” “Slăbuţ”, mă gândesc eu, dar se pare că aşa şi era, învăţasem în aceeaşi şcoală generală, la clase paralele. La final, ne-am plimbat pe-afară, o fi încercat să mă sărute, dar n-a nimerit şi încercarea a fost aşa de firavă, că nici n-am băgat de seamă. Mi-a lăsat adresa de la liceu, să-i scriu; eu, obsedată de detalii şi neştiind exact unde să o trimit (liceu, cămin, ce cameră?), am lăsat-o baltă. La vremea aceea m-am frământat puţin, acum mi se pare că am visat totul. Copilării…
Cu ce am rămas din liceu? Amintiri drăguţe cu cele 23 de colege de clasă;după vreo doi ani de răutăţi, “păruieli” verbale şi bisericuţe, ne-am împrietenit.O meserie cu care n-am nimic în comun. O şi mai mare greutate de a comunica în vreun fel cu specia ciudată de care fugisem în clasa a VIII-a. Dar orele de planton şi de serviciu la cantină au meritat!
2. Iubirea adolescentină
Cum ar zice Caragiale, “sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire!” Toată adolescenţa mea, subiectul “iubire” s-a încadrat la capitolul “mă uit lung, că poate pică!” N-am dus lipsă de admiratori, deşi nu sunt vreo Paris Hilton…Dar toţi se limitau la a se uita lung…şi atât (nu mai mulţi în acelaşi timp, dar toţi procedau, spre exasperarea mea, la fel). Le simţeam privirile în ceafă; devenisem obsedată în a-mi aranja felul cum stau hainele pe mine; uneori, nu puteam sta la geam (nu râdeţi, am păţit-o!). Colegele mele, care-mi erau prietene/ coafeze/ stiliste/ psiholoage îmi spuneau că par eu prea arogantă şi că băieţii mă privesc aşa cum ai privi un obiect în vitrină, despre care şti că nu-i de nasul tău, dar, totuşi, nu te poţi împiedica să-l doreşti. Hm, ce ziceţi? Interesant! Dar pe vremea aceea refuzam cu totul să cred că sunt chiar aşa de înţepată; acum, cu greu, nu prea îmi vine, dar…cred că aşa era. Puteai să mă spargi în cuburi şi să mă pui în băutură, în toiul verii! Ce greu mi-a fost să rup tiparul ăsta, să ies din cercul ăsta vicios, în care el nu îndrăzneşte, eu aş vrea, dar nu îndrăznesc nici eu. Pentru că, da, e timpul să recunosc, pe la 16-17 ani eram îndrăgostită nebuneşte de un băiat înalt şi brunet, cu care făceam naveta. În doi ani, cât a durat delirul, s-a aşezat de două ori lângă mine în autobuz; asta a fost marea mea iubire din liceu! Dar ce multe am învăţat din zbuciumul ăsta inutil, ce bine mi-a priit!
3. Facultate. Iubire, trădare
Prin facultate am trecut ca gâsca prin apă, nu-mi foloseşte şi nici prea mari prietenii nu am legat. Nu ţin legătura cu nimeni şi nici atunci nu ştiam prea mare lucru despre colegii mei. Gândindu-mă mai bine, toţi anii facultătii îmi apar acum îndepărtaţi şi străini, ca şi cum n-aş fi trăit eu, ci am auzit pe cineva povestind. În fine…
Eram şi eu, în sfârşit, cu cineva. Se terminaseră anii lungi de prohibiţie! Observ cu stupoare că devin, brusc, mai dezirabilă decât înainte; aşadar, este adevărat, cel mai bun accesoriu pentru o femeie sunt ochii altui bărbat. Nu mă scandalizez, cum ar fi făcut o fată trăită, în ultimii cinci ani, doar printre fete, ci mă joc, explorez şi mă bucur de ceea ce descopăr (nu vă bucuraţi prea tare, am fost, totuşi, un copil cuminte J).
În perioada aceasta am aflat ceva esenţial despre mine: prefer să risc fericirea mea şi pe a altora, decât să regret că n-am făcut ce trebuia la timpul potrivit. Să vă explic printr-o întrebare: dacă aţi fi absolut siguri că v-aţi găsit jumătatea, dar el (ea) sau tu nu sunteţi liberi să testaţi lucrul ăsta, ce aţi face? Preferaţi să fiţi morali până la capăt, să nu sacrificaţi fericirea nimănui pentru a voastră proprie sau, dimpotrivă, alegeţi să urmaţi glasul inimii, indiferent de consecinţe? Eu am ales a doua variantă, sătulă de “what iff-urile” (ce ar fi fost dacă…?) mult prea numeroase de până atunci. Am făcut alegerea corectă, sunt convinsă. A durut, am rănit fără să-mi doresc a o face, dar am făcut ce trebuia. De atunci, am multă înţelegere pentru persoanele care trebuie să aleagă între a fi fericit şi a fi moral. Mă revoltă romanele în care eroinele trebuie să se sacrifice dincolo de limitele absurdului, doar pentru că aşa se cuvine. Fericirea nu înseamnă a face ceea ce trebuie, ci a face ceea ce simţi tu cu toată fiinţa că este bine pentru tine. Ştiu, veţi gândi că sunt egoistă, poate chiar aşa e, dar nu pot concepe ca viaţa mea, atât cât e şi cum e, să fie lipsită de iubire.
În adolescenţă mă resemnasem să cred că voi fi bine şi singură sau că îmi va fi de ajuns un bărbat care să mă trateze bine şi atât. Nu vă multumiţi cu mai puţin decât meritaţi! Toţi merităm pe cineva care să ne aducă o “lună pătrată”. ( Pe Alina Manole am descoperit-o la Folk You în 2009. Descoperiţi-o şi voi!)
Azi mi-am început ziua trist: am asistat la eutanasierea unui animal drag. Prietena mea m-a rugat să-i fiu aproape în aceste momente grele; a trebuit să-şi eutanasieze câinele în vârstă de şase ani. Opera vreunui vecin binevoitor…
De patru ani, de când activez în protecţia animalelor, am învăţat multe despre animale, dar şi despre oameni. Oamenii pot fi cruzi, nepăsători, diabolici, chiar. Foamea şi sărăcia ne servesc drept scuze perfecte; nu trebuie să ne pese de altcineva, când suntem atât de săraci. Dar un om rămâne om, indiferent de cât de goală îi este burta, refuzând, pur şi simplu, să piardă ce are mai de preţ: UMANITATEA.
Pentru mine, o zi bună este aceea în care am reuşit să salvez viaţa unui câine de la o soartă mai crudă decât moartea, abandonul şi singurătatea străzii. Aşa sunt eu.
Sunt dependentă de citit, de mare, de dulciuri, de pripăşit maidanezi cărora mă chinui să le găsesc stăpân şi, mai nou, de scris. Sunt lucruri fără de care nu mă simt în largul meu. Am norocul să pot spune că nicuna din dependenţele mele nu-mi pune în pericol viaţa, sănătatea (deşi mă mai ameninţă ai mei că mă dau afară cu tot cu căţeii pe care îi pitesc prin casă). Adevărul este că obiceiurile astea ale noastre, bune sau rele, ne fac cine suntem; asta nu înseamnă că nu ne putem abţine de la unele, ştiţi voi care…
Mâncarea…a încetat de mult să mai fie doar un mijloc de a supravieţui; mâncăm dacă suntem trişti, mâncăm dacă suntem bucuroşi, dacă ne despărţim de iubit, dacă vedem un film sau un meci; mâncăm de plictiseală, de nervi, de lene şi, într-o mică măsură, de foame. Şi eu ronţăi aiurea toată ziua de zici că îmi cresc dinţii ca la iepuri şi trebuie să-i tocesc; norocul meu că toată mâncarea ingerată se duce undeva, over the rainbow, pentru că acul cântarului meu nu trece de 50 de kilograme. Mulţumesc, mami!
Credeaţi acum 10 ani că vom ajunge dependenţi de mobil? Ţin minte primul meu mobil, cu care puteam să mă înscriu la olimpiada de aruncat cu ciocanul; abia dacă reuşeam să nu-mi prind nasul în meniulsimplu de tot, dar care mie mi se părea… Dar, pentru că la capătul celălalt îl aveam pe iubitul meu, înduram şi greutatea fizică şi stresul de a răspunde apelurilor lui nici prea repede, că doar nu eram vreo disperată, dar nici să apăs pe cine ştie ce şi să ratez apelul cu totul.
Acum, în rarele ocazii când îl uit acasă, mă simt ca şi cum aş umbla dezbrăcată pe stradă şi mă aştept în fiecare minut să se întâmple o catastrofă, din care eu nu voi ieşi întreagă, pentru că, hello! mi-am lăsat minunea de telefon în cealaltă geacă. Sunt atât de dependentă de telefon, încât mi se pare că-l aud sunând întruna. Azi mă uitam la el, vedeam că nu se aprinde, dar eu tot îl auzeam sunând. E clar, m-am rablagit de tot!
O altă dependenţă, de care eu nu sufăr (încă), dar care mă disperă, este dependenţă de calculator. Acasă sau la serviciu, nimeni nu mai poate trăi fără calculator; stăm toată ziua cu ochii holbaţi în monitor şi apoi ne plângem de dureri de cap. Navigăm pe net, ne hlizim cu prietenii pe mess, pe reţele de socializare, ne lăudăm cu ce avem şi pe unde ne plimbăm şi cu cine ne pupăm…În fine, asta este viaţa noastră, nu are rost să mă plâng; recent mi-am revăzut fostele colege de liceu şi facultate, poze de nuntă, ecografii cu bebeluşi…m-ar fi interesat şi nişte radiografii dentare, dar…
Dar cel mai tare mă tem de dependenţa de alte persoane. Mi se pare cea mai periculoasă şi cea mai distructivă şi, din păcate, o văd răspândită mai mult decât mi-aş dori. Suntem atât de înstrăinaţi de noi înşine, încât suntem ferm convinşi că nu putem trăi singuri. Ştiu, parcă nu merită să trăieşti singur, pierzi tot farmecul vieţii, esenţialul ei, dar, pe termen scurt trebuie să avem curajul să o facem. Nu putem rămâne în relaţii nepotrivite doar de dragul de a fi cu cineva. Mi-aş dori ca noi, femeile, să avem curajul să trăim singure până în momentul în care suntem absolut sigure că merită să împărţim pasta de dinţi cu cineva. Desigur, vor spune cei care mă cunosc, mie mi-e uşor să vorbesc. Îmi doresc din tot sufletul să nu am ocazia să testez sfatul meu, dar vreau să cred că voi avea curajul, în orice împrejurare, să fac alegerea corectă. Ultimii ani mă fac să cred că da; am crescut mult…
Şi tare aş vrea să ajungem într-o zi să fim dependenţi de lucruri, precum: simplitatea, onestitatea, prietenia, muzica bună, plimbările în aer liber, râsul sănătos, iubirea…
P.S. Sunt dependentă de virgule, încerc din răsputeri să nu pun mai multe decât trebuie. J
Multe şi bune; ce bine că am o astfel de prietenă! Şi pentru că ştiu cât de greu este să găseşti un om cu care să te înţelegi perfect şi de la care să mai ai şi ce învăţa, m-am hotărât să o împart cu voi, cu oricine are răbdare să citească. Voi reveni periodic asupra subiectului, pentru că prietena mea are multe de spus şi pentru că vorbim zilnic, cel putin de două ori ( norocul nostru cu sutele şi miile de minute de pe cartele).
De la Mădă am împrumutat obiceiul de a bea două căni de ceai verde pe zi. Ştiam şi eu că este bun pentru organism, dar, ca atâtea alte sfaturi bune auzite de la X şi Y, nu băgam în seamă; beam, în schimb, două ceşti de 3 în 1pe zi. Asta până ce stomacul meu s-a hotârât să se revolte, cu torţe şi furci şi de-atunci nici nu mai pot mirosi aiureala aia de 3 prostii adunate într-o ceaşcă. În fine, prietena mea şi doctor Oz s-au aliat şi m-au convins că tot ceaiul verde este mai bun şi că, băut de2-3 ori pe zi, previne apariţia cancerului cu 50%. Vă daţi seama? Eu zic că merită!
Tot Mădă îmi explică de ce nu e bine să faci amor când e lună plină; asta sună un pic tras de păr, nu contest, dar parcă tot nu-mi vine să o fac atunci când luna îşi bagă obrazul rotund şi obraznic pe fereastră. Treaba asta aş lăsa-o la “neverificate”, măcar o vreme, până mă conving. Ea este cea care verifică etichetele produselor şi refuză să cumpere pe acelea îmbibate de cele mai rele E-uri; eu încă joc la liga piticilor în domeniul ăsta, dar am început să mai deschid şi eu ochii, tot datorită ei.
Dincolo de preocuparea continuă, dar nu obsesivă pentru sănătate, Mădă este omul cel mai echilibrat şi în armonie cu sine pe care l-am întâlnit vreodată. Mulţumirea cu ceea ce este şi are nu vine din lipsa ambiţiei sau din nepăsare, blazare, spleen (cum vreţi să-i spuneţi), ci dintr-o profundă cunoaştere a ei şi a locului ei în lume. Nu-i aşa că o invidiaţi puţin? Câţi dintre noi putem spune lucrul ăsta despre noi; câţi sperăm că vom ajunge vreodată acolo? E bine, totuşi, să ai un astfel de prieten, pe care să-l suni şi când eşti trist, deprimat sau în culmea extazului şi să găseşti atâta înţelegere, cum nu poţi găsi nici chiar în tine. Ea mă temperează când “o iau pe arătură”, mă îmbărbătează când sunt supărată, părerea ei este prima pe care o cer în aproape orice problemă.
Am trecut prin multe, Mădă şi cu mine, ne-am găsit atunci când niciuna nu avea o prietenă apropiată cu care să vorbească; vorbim zilnic despre mare, despre câini (pasiunea noastră comună, aşa ne-am şi împrietenit), despre cărţi şi filme (pe care le comentăm împreună, în timp ce le vedem, spre disperarea soţilor noştri), despre viaţă, despre ce vrem, sperăm, căutăm. Pe scurt, de toate.
Aceasta este “pic-ul de Mădă” pe care îl împart azi cu voi.
De câţiva ani am impresia că trăiesc în casa familiei Adams şi că, oriunde aş merge, nu pot scăpa de norul negru de deasupra capului. Oriunde aş merge în România, să fiu mai clară, îmi tună şi fulgeră pe la urechi. Am început să înjur (în gând, nu vă speriaţi) atât de urât, că mi-e şi ruşine, uneori. Şi mai e şi cerul ăsta gri, orasul ăsta gri..
Toţi românii plecaţi în străinătate îmi spun, la revenirea în ţară, că sunt surprinşi să vadă încrâncenarea de pe faţa compatrioţilor lor. Şi chiar aşa este, am testat şi eu teoria asta în cele două ocazii când m-am întors din vacanţele de peste graniţă.
Prima mea ieşire din ţară s-a petrecut acum doi ani şi jumătate, în luna de miere. După ce am trecut prin nişte situaţii demne de “Cascadorii râsului” (situaţii pe care le voi relata la un moment dat), am ajuns în insula Corfu sau Kerkyra, cum vreţi să-i ziceţi. Wow, ce minunătii! Nu m-aş mai fi întors de acolo; dar, dincolo de toate frumuseţile pe care le poate oferi cea mai verde insulă grecească, m-a impresionat seninătatea şi calmul locuitorilor. Ritmul degajat, paşnic de a rezolva tot ce poate răsări într-o zi oarecare; traficul intens pe nişte străduţe înghesuite, fără trotuare, lipsa locurilor de parcare şi, mai ales, lipsa limbajului care îi vine românului la îndemână în astfel de situaţii. Bunul simţ, această “creatură” pe cale de dispariţie în România, m-a uimit, pur şi simplu; ca şi faptul că oriunde ai fi mers, folosirea toaletelor din orice local era permisă şi fără să laşi o sumă mare în buzunarul patronului. Şi ce toalete!! M-am simţit ca o ţărancă din cauza sentimentului de “wow, o toaletă curată şi moca!” În fine, ce să mai vorbesc, frumos, calm, armonie…Asta până am trecut în Bulgaria şi am început să plătim la intrarea în toaletele jegoase şi împuţite. La intrarea în România deja îmi venea să iau pe cineva de gât; adio calm şi armonie, bine te-am găsit mizerie, gropi, câini, jeg şi dezolare!
A doua ieşire a fost anul trecut, două săptămâni în Sicilia. Două săptămâni de mâncare excelentă, mare, soare, calm şi limbă italiană (pe care mă străduiesc acum să o învăţ, nu că ar fi prea grea, dar lenea…). Plecând de-acolo mă gândeam cu deprimare la ce voi găsi acasă, asta mai ales că în cele două săptămâni, în ţară plouase încontinuu. Am simţit că am ajuns în România din aer: de unde până acolo zborul fusese calm, cerul senin, peisaje drăguţe, deodată am intrat într-o pâclă de nori. Avionul a avut aceeaşi reacţie de dezolare ca şi mine, a început să ne zgâlţâie, într-o ultimă şi ratată încercare de a ne trezi la realitate: “Hello, ce mai căutaţi în România?” Habar n-am!
Aseară citeam blogul celor doi români plecaţi undeva în sudul Braziliei, http://viataprinbalonulroz.blogspot.com/ şi mă gândeam că asta ar trebui să fac şi eu. Să trăiesc, aşa cum ar trebui să trăim cu toţii. Ceea ce facem noi în România este un fel de n-ar mai fi! Este o pseudo-viaţă de care eu m-am cam săturat; nu ne gândim decât la prostii care nu ţin de viaţă, ci de supravieţuire. Şi nu vreau să se reducă viaţa mea la atât! NU VREAU, nu am chefsă trec prin viaţă aiurea, fără să fi trăit nimic, de fapt! Merit şi vreau mai mult! Dar de unde curajul de a lăsa totul baltă şi de a o lua de la capăt la peste 9000 de km de casă (în sudul Braziliei, sau oriunde). Dacă aflaţi, spuneţi-mi şi mie…
