O cană de răsfăţ

           Simţim nevoia, din când în când, să ne răsfăţăm cu ceva; unii îşi iau un ceas de zeci de mii de euro; alţii îşi fac o cană de lapte cu scorţişoară şi miere, într-o zi geroasă de sfârşit de iarnă. Care-i mai câştigat, decideţi voi.

            Ideea e că o cană aburindă este tentantă, nu numai când ţi-e frig; te poate îmbia la o discuţie cu un prieten, poate însoţi serialul preferat sau îţi poate fi un aliat nepreţuit într-o zi geroasă. Folosiţi orice scuză, dar beţi ceva bun şi sănătos, măcar o dată pe zi.

S-ar putea să vă rămână în gât J

            Da, dar o cană de… parcă merge combinată şi cu ceva bun. În ultimul an am devenit expertă în dulciuri, ceva ce acum un an mi se părea imposibil. Când încerca cineva să-mi dea o reţetă, urechile mele se astupau, iar creierul respingea orice informaţie legată de prăjituri. De ce? Habar n-am! De lene, de teama de a încerca ceva nou, din ideea de a nu deveni o soţie casnică, veşnic cu tava plină de prăjiturele (cam aşa m-aş descrie anul ăsta J). Asta până ce stomacul, stăpânul nostru, al tuturor, a început cu grevele prelungite împotriva chimicoaselor din comerţ. Acum câteva luni muream de poftă să mănânc plăcintă cu mere; într-un final, a trebuit să cer o reţetă şi să mă aventurez în bucătărie. Acum o fac cu ochii închişi (plăcinta). Da, nu avem ce face, trebuie să ne acceptăm aşa cum suntem, aşa cum maturizarea ne cere să fim. Viaţa ne schimbă şi uşurinţa cu care îmbrăţişăm schimbarea ne uşurează traiul. Teama de schimbare, de maturizare este firească, dar, cu cât mai repede înţelegem că schimbarea poate fi un lucru bun, cu atât mai bine pentru noi.

            Revenind la căni aburinde, fie că beţi un ceai plin cu de toate pentru sănătate, cafea sau lapte cu miere pentru calmarea nervilor, faceţi din acest moment al zilei un ritual plăcut, alegeţi-vă o cană care vă este dragă, un loc în care să vă cuibăriţi şi, după caz, un prieten bun cu care să împărtăşiţi momentul. Un răsfăţ simplu, ieftin, dar de mare efect pentru suflet!

Miting pentru civilizaţie

              Pentru iubitori şi neiubitori de animale, pentru toţi cei care vreţi străzi curate, marţi, 1 martie, la orele 13.00, în Parcul Izvor (intrarea dinspre Camera Deputatilor)), va avea loc mitingul anti-eutanasie şi  încarcerare. Aceste două soluţii inumane şi ineficiente sunt discutate de o parte din deputaţii noştri, conduşi de dna Sulfina Barbu. Iubitorii vor protesta împotriva cruzimilor de nedescris care vor urma acestor decizii şi, alături de neiubitori, împotriva inutilităţii acestor măsuri.

            ONG-urile susţin STERILIZAREA şi RETURNAREA, singura metodă dovedit eficientă în reducerea numărului imens de câini comunitari din România.

Dacă aveţi prieteni care ar putea fi interesaţi de subiect, vă rog, informaţi-i.

Cântec pentru ziua de mâine

         Pentru ziua de mâine, pe care ne-o dorim cu disperare mai bună decât cea de azi; pentru zilele în care avem nevoie de curcubeie; pentru lumea pe care o visăm posibilă; pentru oamenii care ne dorim să fim; pentru ce vreţi voi.

Anul trecut, pe vremea asta…

            …mânuţele mele erau foarte harnice. Mă munceam din greu să fac ceva special pentru mămici, cu ocazia celor două zile, 1 şi 8 martie. Mă săturasem de veşnicele felicitări din hârtie glacé şi mărţişoare din paste făinoase. Aşa că m-am gândit şi m-am documentat (bun e vărul Google, are dreptate săracu’ Vanghelie!) cu privire la tehnici noi de modelare a lutului şi fâşiilor de hârtie colorată (tehnica Quilling). Am muncit, de mi-au sărit capacele! Am făcut, în două săptămâni, 30 de mărţişoare din lut şi tot atâtea felicitări. Cred că de-atunci mi s-a luat definitiv, deşi întotdeauna mi-a plăcut să meşteresc diverse chestiuţe. Acum nu mai am răbdare nici să-mi propun să mă mai apuc de ceva (îmi venise ideea cu minuni homemade, că tot e o modă). Rezultatul? Părinţii jubilau toamna trecută când au aflat că plec şi că vine altcineva în locul meu, cineva care-şi va petrece, poate, cele patru ore de program pupându-le copiii în …, că asta era problema lor cu mine. În fine, nu mă mai miră nimic!

            Vă las poze şi un link, poate vă vin idei de cadouri homemade, că tot vine luna mărţişor. Mie, sincer, mi-e tare dor de mucenici anul ăsta, abia îi aştept!

http://staticlb.didactic.ro/uploads/material/54/30/13//ptdidactic.ro.ppt

Exerciţiu de a ne face auziţi

Vă rog mult, azi, dacă aveţi la dispoziţie 5 minute, trimiteţi un e-mail la adresele de mai jos (pur şi simplu copy-paste la toate, iar la subiect ceva pro sterilizare naţională); e-mail-ul poate fi şi gol, doar la subiect să fie scris ceva.

            Mâine se va discuta modificarea legii câinilor fără stăpân, este posibil ca în ţara asta chiar să nu se mai poată trăi fără a fi martor la cruzimi de nedescris. Dacă nu vreţi ca România să se transforme într-un spectacol odios de crime, măcel şi lagăre de exterminare, vă rog, faceţi un minim de efort, să le arătăm că în ţara asta mai trăiesc şi oameni, nu doar bestii fără minte.

Adresele deputaţilor care vor discuta mâine legea:

 cp06@cdep.ro, sulfina.barbu@cdep.ro, dusa_mircea@cdep.ro, MirceaDusa@yahoo.com, ionel.palar@cdep.ro, andras.edler@cdep.ro, mapostolache@cdep.ro, laszlo.borbely@cdep.ro, marin.bobes@cdep.ro, victor.boiangiu@cdep.ro, boiangiuvictor@yahoo.com, dan.bordeianu@cdep.ro, cristian.buican@cdep.ro, sorin.buta@cdep.ro, bogdan.cantaragiu@cdep.ro, deputat.cantaragiu@gmail.com, ion.calin@cdep.ro, ioncalin@yahoo.com, gheorghe.ciocan@cdep.ro, relu.fenechiu@cdep.ro, vasile.gherasim@cdep.ro, vasile.gherasim@cdep.ro, zanfir.iorgus@cdep.ro, ghervazen.longher@cdep.ro, costica.macaleti@cdep.ro, antonella.marinescu@cdep.ro, antonella_barbu@yahoo.com, dan.nica@cdep.ro, clara_stanoiu@yahoo.com, ioan.oltean@cdep.ro, cornel.pieptea@cdep.ro, neculai.ratoi@cdep.ro, denes.seres@cdep.ro, soporan.vasile@cdep.ro, v_soporan@yahoo.com, nicolae.stan@cdep.ro, claudiu.taga@cdep.ro, claudiu.taga@gauss.ro, radu.timpau@cdep.ro, radub_t@yahoo.com, eugen.uricec@cdep.ro, ecu777@yahoo.com, lucia.varga@cdep.ro, varga.lucia@yahoo.com, aurel.vladoiu@cdep.ro, deputat_vladoiu@yahoo.com, sorin.zamfirescu@cdep.ro, zgonea@cdep.ro

Mulţumesc!

Dezumanizare

Sinistru, dar adevărat

           Cât de mult diferă să te temi pentru viaţa unei fiinţe reale şi suspansul pe care ţi-l induc filmele intitulate pretenţios horror sau thriller! Câtă risipă de grijă şi de adrenalină în timpul acestor filme, la finalul cărora nu te aşteaptă nimic de învăţat, poate doar să nu mai ai încredere în nimeni!

            Mi s-a oferit ocazia zilele trecute, deşi speram ca niciodată să nu mi se facă această favoare, să mă tem pentru fiinţe reale, care, dacă nu aş fi fost în acel loc, la aceea oră, ar fi fost moarte. Este vorba despre câini, cei dragi sunt bine, sănătoşi, slavă Domnului! Poate pentru unii, viaţa unui animal, cu atât mai mult a unui maidanez, nu înseamnă nimic, dar pentru mine înseamnă din ce în ce mai mult (spre disperarea unora!).

            Ţin minte că în liceu, ca pregătire pentru bac, profa de engleză ne dădea nişte teme de cercetare, iar una dintre ele era să dezbatem afirmaţia cum că televizorul ne dezumanizează. Evident că aşa e! De vreme ce auzi de 100 de ori pe zi “cutare a murit ars de viu”, “accident mortal, toată familia decedată”, “s-a aruncat de la etaj cu copilul în braţe”, “şi-a înjunghiat mama cu 40 de lovituri de cuţit” etc, e normal să nu ţi se mai pară nimic ciudat când auzi de vreun cunoscut care ajunge la ştirile de la ora cinci. Mi s-a întâmplat săptămâna asta, când am aflat de moartea unui prieten cu care nu mai vorbisem de ceva vreme, să nu mă înduioşez pe cât aş fi vrut; asta nu înseamnă că nu regret pierderea lui, ci că, din cauza ştirilor, filmelor, jocurilor parcă nu mai realizez consecinţele morţii cuiva. După ce auzi de toate actele astea, de o cruzime care uneori depăşeşte imaginaţia, te întorci liniştit la viaţa de zi cu zi. Violenţa de care ai auzit te-a scandalizat puţin, că, de, oameni suntem, dar, în definitiv, nu te priveşte pe tine, deci, who cares?

Şi cred că o altă consecinţă a dezumanizării noastre o consituie şi indiferenţa de neînţeles cu care participăm, uneori, la întâmplări în care e nevoie să intervenim şi nu o facem. Pe stradă, în autobuz, acasă, la serviciu, oriunde, dacă cineva are nevoie de ajutor, de ce rămânem indiferenţi? Măcar din simplul motiv că “aş putea fi eu în locul lui” şi tot ar trebui să intervenim, măcar că sunăm la 112. “Nu, că-mi cere datele din buletim, mă ţine la telefon până ajung, am treabă, închide la bancă, începe serialul… “ Suntem indiferenţi, ce să mai vorbim, ne doare-n cot de altcineva înafară de copil “să iau de mâncare la copil” şi de propriul burdihan “mie nu mi-ai da o pâine, dai la javre!” Români…

Să mă întorc de unde am plecat; spaima, fiorul de groază nu sunt sănătoase pentru inimă, dar cred că sunt mai cu folos când sunt activate de grija pentru o fiinţă vie, pentru salvarea căreia te şi zbaţi, decât consumate aiurea în faţa televizorului, în nopţile când nu poţi dormi. Voi ce ziceţi?

P.S. (vi se pare că abuzez de ps-uri?): Nu spun că ar trebui să ne luăm de gât cu hoţii pe stradă, dar putem face ceva, orice ne stă în putere. Zic şi eu…

           

Nuantza de negru

Schimb de roluri

            Vorbeam cu Mădă azi şi mi-a dat o idee foarte bună; bine, s-ar fi putut gândi mai demult la ea, ca să nu o mai testez eu atât de dureros! Schimbul de roluri, o idee pe cât de simplă, pe atât de puţin practicată. Ea s-a referit strict la structura unei relaţii, eu o să extind asupra altor roluri pe care ne-am obişnuit să le îndeplinim zi de zi: mamă devotată, soţie iubitoare, colegă de treabă, subaltern înţelegător şi veşnic dornic de ore suplimentare, fiică ascultătoare, soră de nădejde, vecină de treabă… O parte din rolurile acestea se pot regăsi şi în viaţa unui bărbat, teoria se aplică şi lor. Ajungem, fără să ne dăm seama, să urmăm zilnic acelaşi traseu, aceleaşi replica : “te iubesc!”, “mă mai iubeşti?”, “mai sunt şi eu frumoasă?”, “da, mai eşti…” (replică rostită mecanic, cu ochii în monitor).

            Ideal ar fi să ne dăm seama de faptul că acest tipar enervant ne poate toci până la epuizare sentimentele, gândurile; devenim, practic, nişte roboţi anoşti, lipsiţi de orice urmă de spontaneitate, lipsiţi de viaţă.

 Deci, vă propun un experiment: să mai lăsam şi pe alţii să-şi asume rolul de wonder woman (sau man, nu zic că nu se poate întâmpla şi domnilor) şi să fim cine suntem, fiinţe uimitoare, pline de resurse  ( puteţi folosi acest experiment şi în dormitor, sunt sigură că acolo se cere un repertoriu bogat J).

P.S. Orice asemănare cu personaje din viaţa reală este pur întâmplătoare. J

Şi oamenii buni pier

           Oameni dragi, despre care rar îţi mai aduci aminte; pe care îi regreţi doar după ce e prea târziu; pe care ai fi putut să-i revezi sau măcar să-i suni, din când în când, până în ziua când niciun telefon nu i-ar mai fi fost de folos.

A murit actorul Daniel Chirea, de la Teatrul Toma Caragiu din Ploieşti, un om bun, un om spiritual şi, în primul rând, un om prea tânăr ca să moară. Îmi va lipsi râsul lui, umorul şi logoreea tipică actorilor buni. Cea mai dragă amintire îmi e aceea de la mare, de acum mulţi ani, când eram o adolescentă stângace, când Dan răspundea la uşă cu versuri din Luceafărul. Eu: “cioc-cioc!”, el: “Cobori în jos, luceafăr blând/ Alunecând pe-o rază/ Pătrunde-n casă şi în gând/ Şi viaţa-mi luminează!”

Odihneşte-te în pace printre luceferi!

Discursul regelui

           The King’s Speech este filmul cu 12 nominalizări la premiile Oscar de anul acesta. L-am văzut aseară şi pot spune că-şi merită cu prisosinţă nominalizările,  printre care pentru cel mai bun film, cel mai bun actor, Colin Firth, cel mai bun regizor, cel mai bun scenariu original, cel mai bun actor în rol secundar, cea mai bună actriţă în rol secundar…V-am convins?

            Regele în jurul căruia s-a creat întreaga poveste este regele Marii Britanii, George al VI-lea, tatăl actualei regine. Ajuns la tron în condiţii ciudate (fratele său abdică de dragul unei americance divorţate), “Bertie”, cum este alintat în sânul familiei este un bărbat complexat, un exponent specific individului constrâns de împrejurări mai presus de el să fie cine nu este de fapt. Bertie este un bărbat trecut de prima timereţe, bâlbâit, timorat, complexat, care nu poate, sub nicio formă, să ducă un discurs până la capăt. Familia încearcă să-l ajute, fiecare în felul lui: tatăl, regele George al IV-lea, îl motivează încercând să-i insufle măreţia şi tăria de care trebuie să dea dovadă un rege; fratele său îl tachinează drăgăstos, numindu-l “B-B-B-Bertie”, iar soţia îl poartă pe la toţi doctorii, fără succes, bineînţeles. Totul pare fără speranţă, până ce îl întâlneşte pe Lionel Logue, un logoped Australian, care nu numai că îl vindecă de teama de a ţine discursuri, dar îi devine şi un foarte bun prieten. Relaţia dintre cei doi se construieşte încet, anevoios, Bertie este furios că nu se poate face ascultat, este prins între slăbiciunile personale şi datoria de a-şi conduce ţara în luptă (cel de-al doilea război mondial). Cu ajutorul lui Logue, regele George al VI-lea devine “simbolul rezistenţei naţionale”.

            Mărturisesc că am fost impresionată de drama personajului; am putea zice “vai, săracul băiat bogat!”, dar nu-i deloc aşa. Prinţul Albert (care-şi ia titlul de George al VI-lea pentru a sugera continuitatea politicii tatălui său) este dovada vie a individului inadaptat, forţat, în fel şi chip, să se potrivească tiparului, întins pe patul lui Procust şi modelat conform imaginii a ceea ce trebuia să fie un prinţ moştenitor al tronului. În copilărie fusese chinuit din cauza defectului de vorbire, forţat să poarte proteze pentru a-i îndrepta genunchii strâmbi, umilit de fratele său, iar singurele dovezi de afecţiune pe care şi le aminteşte, le primea din partea dădacelor. Logue descoperă în Bertie ( riscă adresându-i-se în acet fel regelui, convins că acesta are nevoie de un prieten, nu de încă un supus) un om incredibil de singur, de complexat şi de terorizat de răspunderea unui imperiu precum Marea Britanie.

            Actorii Colin Firth (Bertie), Geoffrey Rush (Lionel Logue), Helena Bonham Carter (soţia iubitoare a regelui complexat) sunt magistrali. Colin Firth reuşeşte o interpretare onestă, cutremurătoare, pentru care sunt sigură că va fi răsplătit cu un bine-meritat Oscar, iar regizorul, Tom Hooper, a reuşit să redea drama unui om destinat, fără voia lui,  măreţiei. Un om umilit, chinuit, inadaptat, care devine, cu ajutorul prietenului său, un rege devotat şi apropiat de poporul său, traversând împreună una din cele mai cumplite perioade ale istoriei (cel de-al doilea război mondial).

Notă: “Procust este un personaj din mitologia greacă. Acesta ademenea călătorii și le oferea ospitalitatea casei sale. Odată ajunși în casă, Procust îi obliga să se culce pe un pat de aramă. Atunci când călătorul era mai scurt decât patul, Procust îi întindea corpul, trăgându-l de mâini și de picioare, până ce-l lungea pe potriva patului. Dacă oaspetele era mai lung decât patul, Procust îi tăia capul ori picioarele. Evident, în orice situație deznodământul era moartea călătorului ghinionist. Metaforic, „patul lui Procust” a devenit simbolul practicilor abuzive de încadrare a oamenilor, a gândirii și simțămintelor lor, în anumite tipare prestabilite”.  (sursa: Wikipedia)

Love is in the air

Să nu ziceţi că sunt vreun Scrooge al sfântului Valentin, poftim!

Îmi pare rău că nu am găsit un videoclip cu imagini din filmul Sweet November, un film superb, la sfârşitul căruia am descoperit melodia de mai jos (Celeste Prince - Wherever you are). Un film bun de urmărit în această seară romantică, alături de “Valentinul” vostru (cu dedicaţie pentru prietena mea,  Laura, este unul din filmele ei preferate).

Concluziile unui plâns de zile mari

1. Niciun rimel nu este, de fapt, waterproof.
2. O durere de cap groaznică.
3. Un nas roşu şi umflat, sătul să se tot tragă de el fără rost.
4. Nu poţi da ochii cu niciun cunoscut, nicio durere de cap sau insomnie nu poate justifica moaca pe care o afişezi după o astfel de aventură.
5. Nu te mai poţi da “puternică şi indiferentă” cu o asemenea faţă.
6. De multe ori, plângem în loc să vorbim; este mai uşor să te laşi pradă îndoielilor, decât să le lămureşti.
7. Plânsul nu rezolvă niciodată nimic.
8. Din când în când, cu toţii avem nevoie de o porţie zdravănă de plâns.

Sub imperiul vântului

          Nu ştiu ce are vântul azi, pe cine se răzbună, dar pare că şi-a strâns toată furia în rafalele care se înteţesc pe minut ce trece. Oraşul se ţine cum poate; gunoaiele nu sunt aşa de norocoase, şi nici praful,  se lasă, învinse, purtate de colo-colo prin cartiere. Sălciile ţin cu dinţii de crengile golaşe, pe care speră să şi le îmbrace cât de curând. Se pare că nimeni nu e dispus să lase vântului ce cere, crengi, căciuli, rufe întinse la soarele plăpând, coafuri insuficient prinse… Probabil şi de aia se jeluie pe holul meu, care răsună, de ceasuri bune, de gemete, şuiere, scârţâieli, vaiete, pocnete, de zici că o armată de fiinţe demonice şi-au dat întâlnire în casa mea. Pisica se uită îngrijorată spre uşă şi geam, care au început, în mod ciudat, să comunice mai nestingherite ca oricând.

            Ascultând simfonia sinistră a vântului, mi-am adus aminte ce-am visat azi-noapte: făceam slalom printre fuioare de vânt, adică printre celebrele tornade ale americanilor. Părea că abia scăpam de una, că se iveau alte trei în loc; ciudat, vântul a început abia  azi-dimineaţă, aşa că tind să cred că visul meu a fost o premoniţie. Sper, totuşi, să nu trăiesc vreodată groază pricinuită de vreo tornadă.

            Am avut treabă prin oraş azi, vreo două ore, aşa că am experimentat din plin furia vântului; praful îmi scrâşneşte în măsele, iar părul arată ca după vreo nuntă, când dă  pe-afară de fixativ. Să fiu optimistă totuşi, vântul ăsta nebun a uscat noroiul şi a împrăştiat norii de furtună. Toate-s bune în rest!

Şi adulţii au nevoie de basme

Pentru cei care simt nevoia de puţină magie. Lăsaţi-vă furaţi de basme, învăţaţi ce este de învăţat, apoi mergeţi pe drumul vostru.

Dacă v-am făcut poftă, căutaţi Tangled şi, dacă nu l-aţi văzut văzut deja, căutaţi şi Enchanted, e la fel de drăguţ. Merită să ne mai pierdem vremea din când în când cu poveşti de adormit copiii.

În loc de cuvinte

Azi mă exprim prin muzică bună; cuvintele-mi stau în gât, nu reuşesc să le împrăşti. Melodia asta face, oricum, mai mult decât 1000 de cuvinte. Nu căutaţi mesaje ascunse în text, eu nu o fac. Mesajele de care avem nevoie, fiecare, sunt în noi, muzica ne ajută să le desluşim; aşa că, ascultaţi muzică bună!

P.S. Îmi pare rău că nu pot încărca videoclipul oficial al piesei, îl găsiţi pe youtube.

Sunt timid, dar mă tratez

P.S. Sunt super simpatici. Ţine-ne, Doamne, să-i suportăm!! J

P.S la P.S.: Căutaţi pe youtube şi varianta cu Răzvan şi Dani, e super haioasă!

Miros de primăvară

             De ce m-ar fi apucat pe mine vrednicia şi mi-aş fi început ziua făcând curat în balcoane? De ce ar ieşi pisa mea pe balcon, uitându-se insistent după porumbeii de pe acoperiş? De ce se umplu parcurile de puşti în tricou şi bermude şi de puştoaice fiţoase cu umerii goi? E simplu, simţim cu toţii miros de primăvară. Azi am văzut şi primii ghiocei. Mă bucur în fiecare an de freamătul acestui anotimp, de viaţa care palpită în toate, iar florile de primăvară…nu găsesc nimic mai frumos decât un bucheţel de ghiocei galbeni. Acum doi ani l-am ajutat pe vărul meu să cumpere flori de 8 martie pentru colegele de serviciu (la ordinul şefului, ce şef cumsecade!); închipuiţi-vă o maşină plină de buchete de frezii, lalele, ghiocei galbeni, narcise, zambile…am crezut că leşin de plăcere! Să mi le fi dat mie pe toate, ce fericită aş fi fost!

            Îmi place să urmăresc cum înverzesc pomii, sălciile, cum îmbobocesc magnoliile (ce dragi îmi sunt copacii ăia cu flori ca nişte ceşcute roz!), cum înfloreşte liliacul, îmi plac la nebunie exploziile galbene din grădini (ghiocei şi narcise galbene), ce mai, primăvara mă hipnotizează mai ceva ca nişte etno-botanice luate din colţ (nu fac reclamă, nu ştiu niciun magazin de aşa ceva pe colţ, nici nu ştiu dacă am scris bine cuvântul; am făcut şi eu o comparaţie originală, ce vreţi!)

            Încerc din răsputeri să uit de noroi, care, în oraşul meu se simte ca la el acasă.   M-am hotărât să-mi iau nişte cizme haioase de cauciuc şi să nu-mi las bucuria mânjită cu stropii maronii, de care se pare că nu mai scăpăm. În cizme de cauciuc cred şi eu că-mi permit să merg pe străzile pline de gropi şi clisă, cu ochii după magnolii.

            Cam atât cu exclamaţiile, am cam făcut abuz în seara asta.  

Când lucrurile bune trebuie reparate

           Înseamnă că nu au fost bune de la început şi că te-ai minţit, aşa cum facem toţi, că lucrurile pe care ţi le doreai tu bune sunt bune cu adevărat. Un lucru bun nu poate fi reparat, pentru că este bun şi pentru că funcţionează bine. Tot aşa cum un om nu devine peste noapte “nepotrivit”; nu a fost potrivit de la început, dar, din singurătate, din grabă sau din orice alt motiv, nu ţi-ai dat seama de la început. Sau, ţi-ai dat seama şi vocea aia subţirică din cap îţi zicea: “Vezi că..”, dar repede îi îndesai pumnul în gură şi o făceai să tacă. Oamenii nu pot fi reparaţi, ci doar înlocuiţi. Vi se pare superficial? Ar trebui să trăim toţi în martiriu, încercând să reparăm ceea ce nu se cere a fi reparat?

            Când lucrurile bune trebuie reparate, e timpul să-ţi cauţi alte lucruri bune.

Pentru zilele bune

Vine “Sfântul mă-sii”

           Nu vă speriaţi, nu este un nume de cod pentru Apocalipsă, ci este vorba de mult mai blândul Sfânt Valentin. Numele de alint de mai sus i l-am dat de pe vremea când eram singură. Mă enerva la culme ziua asta şi agitaţia tuturor în aşteptarea unui sfânt catolic. Nu e vorba de religie, mă interesează prea puţin care, ce sfânt e şi cine-l cinsteşte. Ceea ce mă supără este aspectul comercial al sărbătorii, mesajele siropoase de pe toate posturile, reportajele, inimioarele, florăresele, dulcegăriile, ursuleţii de pluş, trandafirii roşi, lenjeria nouă cumpărată special, iubiţii surprinşi la cumpărături, domnişoarele îmbujorate, petrecerile de fiţe, cupidonii despuiaţi şi cu păr în exces pe piept…

            De ce ne trebuia neapărat un sfânt Valentin, mai ales că, la zece zile distanţă, puteam sărbători şi noi Dragobetele? E chestia de nerăbdare sau nu sună prea bine cuvântul în  dialectul bambu? Anywho…

            Ţin minte că pe vremea când eram singurică, ziua asta era o amintire dureroasă a vieţii mele amoroase ratate; nu era vorba de orgoliu sau de faptul că nu primeam şi eu un trandafir roşu şi un urs de pluş (pe care nu le sufăr defel şi pe care le-aş fi aruncat la primul coş de gunoi), ci de sentimentul de singurătate şi gol. E ca şi cum am sărbători “Ziua văzătorilor” sau “Ziua celor care nu merg în scaune cu rotile”. Nu vreau să spun că a fi singur înseamnă a fi handicapat sau mai ştiu eu ce s-ar putea înţelege, dar cei îndrăgostiţi se pot sărbători în orice zi, nu trebuie să le mai facem şi în ciudă celor singuri. Oricum ai da-o, atâta siropeală  şi atâta corazon într-o singură zi nu cred că fac bine la stomac.

Poftim, să nu vă supăraţi prea tare pe mine!

            Până la urmă, fiecare este liber să facă ce vrea şi, dacă voi vedeţi sfântul Valentin ca pe un motiv de a fi răsfăţaţi de iubiţi, sunt alături de voi (mai ales de fete); mi se pare că prea am uitat să ne bucurăm unii de alţii în gri-ul de zi cu zi.  Mărturisesc că eu mă folosesc de “sfântul mă-sii” pentru a cere atenţii în plus şi pentru a crea binecuvântatul sentiment de vină:  “Hai, măi, nici măcar de sfântul Valentin nu mă scoţi şi pe mine în oraş?”

Amintiri din cămin (criptă) :D

            Pentru că tot mă ruga o colegă de liceu să povestesc despre cămin, iată nişte povestioare demne de o duminică după-amiază.

            Prima zi în cămin mi-am petrecut-o singură în camera de opt persoane. Venise doar o fată care s-a dus să doarmă în camera surorii ei mai mari, şi ea la acelaşi liceu. Ce noroc! Aşa că am rămas singură-singurică în ditamai camera cu numărul 13.

            Clasa a IX-a învăţam după-amiază, mi s-a părut foarte grea şi ce-mi amintesc cel mai bine este cum adormeam dimineaţa cu capul în cartea de istorie; să nu uit de duşuri…ca la cazarmă, fără perdele, iar dacă vroiai să apuci şi tu apă caldă trebuia să sufli în ceafa fetei căreia făcea duş…Ţin minte că prima data când m-am dus la duş mi-am luat cuvertura de pe pat, pe post de perdea de duş, dar pedagoga m-a luat deoparte şi mi-a explicat că toată lumea din cămin are aceeaşi anatomie, deci, de unde atâta pudoare pe mine? Chiar aşa!

            Colegele mele de cameră erau una şi una. Două surori adventiste, de care râdeam, cu destul de mult bun-simţ, noi, celelalte; o fată de clasa a XI-a, care venea în cameră doar să doarmă şi să se schimbe. Cu noi vorbea doar când ne strângeam toate să o încheiem la blugii cu talie joasă şi cu vreo două numere mai mici; când ne cotrobăia în dulapuri, după mâncare, se făcea că nu ne cunoaşte. Colega mea de pat era o fată drăguţă şi cuminţică, cu un prieten la fel de cuminţel; pentru noi, ei erau un fel de William şi Kate, le urmăream povestea cu sufletul la gură şi ne doream în secret să ajungem şi noi aşa. Mai era şi Gabi, mămica boboacelor. Până să plec şi eu din camera aia, s-au mai perindat câteva fete: Ana, o fată din acelaşi oraş cu mine, care plângea non-stop că vrea acasă, o altă Ana care ne enerva pe toate, o altă Ana, care mi-a devenit, după liceu, una dintre cele mai bune prietene.

            Poate unii dintre voi suspină cu nostalgie când se gândesc la anii de cămin. Pentru mine, suspinele s-au terminat când am părăsit căminul definitiv (în clasa a XI-a; ultimii trei ani am făcut naveta şi am stat în gazdă, de cămin mi se urâse).  Mi se urâse cel mai tare de mâncarea de la cantină, tot timpul o sunam pe mama că mi-e rău. Nici acum nu pot mânca risotto sau cartofi cu ceapă; iar laptele cu cacao, în căni de tablă îmi provoacă fiori. Sau zilele când eram de serviciu la cantină şi curăţam, cu încă o “deţinută”, zeci de kilograme de cartofi, sau ceapă ( bucătăresele, de mila mea, îmi aduceau căni albe cu apă să mă holbez în ele, să-mi treacă usturimea) şi apoi spălam maldărul de vase, fără mânuşi…îmi vine să leşin şi acum când mă gândesc la zoaiele alea. “Ee, veţi zice, eşti tu mai scârboasă!” (urăsc expresia asta, pentru că înseamnă că tu, ca persoană, eşti scârboasă şi nu că ţi se face scârbă uşor, aşa cum cred cei care o folosesc).

            Plictiseala mă exaspera. Nu aveam televizor în cameră, aveam o sală jos, dar nu mergeam aproape niciodată. Cu alte şapte persoane în cameră nu poţi citi sau învăţa în voie (sala de studiu era înfiorătoare), nu poţi dormi nici chiar noapte ca lumea. Nu ştiu dacă îmi plăcea ceva în cămin; nu cred. Dar eu nici nu sunt o persoană foarte “de gaşcă”, deci nu găseam plăcere în nimic din ce se putea face în cămin. Şi, pe lângă toate cele, eram şi mici, nu aveam voie să ieşim decât cu bilet de voie şi trebuia să venim la ora de…înapoi, nu puteam strecura băieţi (nu că asta era idealul meu în viaţă, dar era ceva considerat distractiv), nu aveam prize în cameră, deci radio sau casetofon nu prea aveam cum să ţinem; ce mai, călugărie scria pe noi. Desigur, mai erau şi fete, de obicei mai mari, care ştiau ele cum să se strecoare înafara gardurilor mânăstirii.

Cam atât îmi mai aduc eu aminte. Nu mă gândesc cu drag la cei doi ani de cămin, deşi am avut prietene bune acolo. Aşa am fost eu, poate am plecat prea de mică de-acasă şi n-am ştiut să mă bucur de anii de cămin ( unii vorbesc cu mare evlavie de anii ăştia, îi invit să povestească).

Song for the Leftovers

E vorba despre o formaţie despre care n-am mai auzit nimic de mult; pe solistă o veţi recunoaşte de la The Cardigans (nu ştiu dacă doar ea sau toată formaţia s-a transformat în A-Camp). Oricum, în seara când mi-am adus aminte de melodia asta, am ascultat-o de cinci ori.

Cărţi numai bune de citit

Nu neapărat în ordinea preferinţei:

Pitulicea  - Reşat Nuri Güntekin (cea mai frumoasă poveste de dragoste, fără siropeli)

Omul de aur – Jókai Mór

Cartea de la San Michele – Axel Munthe

Să nu mă părăseşti – Kazuo Ishiguro

Pânza de păianjen – Cella Serghi

Trei într-o barcă – J. K. Jerome

Şoareci şi oameni –John Steinbeck

Un veac de singurătate – Gabriel Gacia Marquez

Mândrie şi prejudecată – Jane Austen

Arta conversaţiei – Ileana Vulpescu

Mirona – Cella Serghi

320 de pisici negre – Rodica Oşog Braşoveanu

Anotimpurile mamei – Stela Szentes

Jana şi Jan  - Jirina Trojanová

Scrisoare de dragoste – Mihail Drumeş

Steaua fără nume – Mihail Sebastian

Shogun – James Clavell

Japiţa – Marin Sorescu

Cel mai iubit dintre pământeni – Marin Preda

Lolita – Vladimir Nabokov

De veghe în lanul de secară – J. D. Salinger (mi se părea ciudăţică, dar când am descoperit semnificaţia titlului, m-am topit).

Cărţi pe care vreau să le citesc în curând ( i le arăt mereu soţului meu pe internet, că tot vine sfântul Valentin şi Dragobetele, ura!):

Dragoste în vremea holerei – Gabriel Garcia Marquez

Cronica unei morţi anunţate– Gabriel Garcia Marquez

Incest – Anaïs Nin

Elogiu mamei vitrege – Mario Vargas Llosa

Citadela  - Antoine de Saint-Exupery

Numele trandafirului – Umberto Eco

            Desigur, am citit multe altele care merită menţionate, dar pe care, fiindcă nu le notez nicăieri, le-am uitat. Voi ce carte aţi recomanda?

Tema zilei

Moştenirea Securităţii

           După 21 de ani de la revoluţie trăim, în continuare, sub imperiul fricii. Frica de a ridica vocea atunci când eşti furat, jecmănit, batjocorit, intimidat, bătut, ameninţat, lezat; aceasta este principala moştenire lăsată de nea Ceaşcă; cu asta ne mândrim după ce 1200 de oameni au murit la revoluţie şi peste 3000 au fost răniţi.

            Mă confrunt tot timpul cu această teamă nejustificată de a reacţiona, de a-ţi face dreptate. De aceea am şi ajuns să fim sclavii celor cu pile şi tupeu, pentru că suntem fraieri, suntem laşi, suntem mici. Sunt uimită de fiecare dată, nu înţeleg cum pot unii oameni să plece capul în faţa celui care-l fură, ba mai zice şi “săru’-mâna” că n-a fost mai rău.

<>

  Nu vă chinuiţi să citiţi, oricum nu contează.

            De două zile mă revolt împotriva unui asemenea individ, să-i zicem Nae, care, pentru că îşi doreşte el foarte mult o bucată de pământ, pe care nu o poate obţine legal,   s-a gândit să treacă la măsuri mai creative, care în România dau rezultate garantat: pile la primărie şi poliţie şi intimidare. Corect! Ziua în amiaza mare, a dat nea Nae ordin să vină hingherii, asistaţi de poliţia comunitară şi alţi câţiva “distinşi” din primărie, să intre în curtea femeii care era la serviciu şi să-i ia cei doi câini din curte. Deci, hingherii intră pe proprietate privată, cu lopata în mână, poliţia ţine de şase, primarul şi vice-primarul  nici nu se uită la femeia care vine să descopere ce s-a întâmplat, iar Nae se bate mândru pe burtă pentru inventivitatea lui. Toate bune până aici, nimic neobişnuit pentru România! Ceea ce mă exasperează este că vecinul care a asistat la toată acţiunea nu vrea să dea o declaraţie la poliţie (deci cum dovedeşti că au intrat în curte şi nu i-au luat de pe stradă, deşi chiar unul din cei care au intrat în curte a recunoscut, neoficial, că aşa e?), iar femeia în cauză nu vrea să apară în presă şi să caute dreptate prin orice mijloc s-ar găsi. Se mulţumeşte că-şi va recupera câinii reţinuţi în adăpostul primăriei ( îi va obţine prin şpagă, nu pe cale legală), dar nu se gândeşte că domnul Nae poate repeta tărăşenia şi că poate data viitoare nu-şi va mai găsi câinii vii.

 Îl înţeleg perfect pe don Quijote şi lupta lui continuă cu morile de vânt. Nimeni nu vrea să vorbească, are pământ în chirie de la primărie, lucrează la primărie, sora cumnatului verişoarei lucrează la primărie, e vecin cu vecinul primarului etc. Păcat de amărâţii ăia care au murit în “89, crezând că se va schimba ceva!

            Totu-i bine în Românica! Toţi Nae şi Gheorghe şi Vasile (ştie el care) o duc bine şi o vor duce-o bine, atâta timp cât mieii tac şi-şi aşteaptă tăierea.

P.S.     Nu am nimic personal cu nimeni care poartă numele de mai sus (înafară de un Vasile, evident, toţi avem câte unul).

Welcome to Romania, the cocalarian garden

            Şi piţipoancele, desigur, să nu le neîndreptăţim!

            Nu voi spune prea multe, imaginile sunt, din păcate, grăitoare. Ăştia suntem, indiferent câte ifose ne dăm, câte firme îmbinăm armonios din creştet până-n tălpi, în câte uniuni europene şi spaţii schengen am intra. Acesta este nivelul nostru de cultură şi educaţie, aceasta este cartea noastră de vizită. Veţi spune, “hai, mă, că nu e chiar aşa, nu suntem toţi aşa!” Faceţi-vă iluzii, dacă vă este mai comod, dar adevărul este că asta este “generaţia pro” a României. Nu vreau să fiu rea şi să-l citez pe Lăpuşneanu: “Pro(şti), da’ mulţi!”

            Mi se întâmplă de prea multe ori să văd pe stradă fete drăguţe, aranjate, care nu ştiu alta decât “fă” în sus, “fă” în jos şi alte apelative de genul,  de ţi-e mai mare dragul. Şi ce e mai rău este că e atât de întuneric în creierul unora! Cum poate trăi cineva aşa, fără să citească o frază, fără să ştie pe ce lume trăieşte? Atâta beznă, atâta vid între urechi…Nici nu ştiu ce să simt mai repede în preajma lor, tristeţe, milă, dezgust, revoltă? Ceea ce mă sperie mai tare este că sunt atât de mulţi! Ca o ceată de zombie, minus sângele şi apetitul suspect, în rest, aceeaşi activitate cerebrală! Of, Doamne!

            Vă las să urmăriţi videoclipul. Dacă mai aveţi curaj, căutaţi-o şi pe Zăvoranca de Alba Iulia.

P.S.: Ce am uitat să specific, e faptul că distinşii domni şi domnişoare îşi trăiesc viaţa conform zicalei: “Prostul nu e prost destul, fără celular şi ghiul.” Ştiu, sunt rea…

                     

Scrisorile în lanţ

            Şi ne mai miram de ce avem atâtea spam-uri…Eu eram, la un moment dat, asaltată de mail-uri de la o bancă, deşi nu aveam şi nu avusesem niciodată cont la acea bancă. Anywho… (e o vorbă de-a mea).

            Scrisorile în lanţ îmi sunt cunoscute de când eram copil şi ne jucam “Flori, fete şi băieţi” sau scriam în oracole. Ideea e că de atunci îmi sunt nesuferite; ce trebuie să ştiţi neapărat este că la mine se rup toate lanţurile. Normal că acum nu mi-e aşa de greu să le dau un forward către alţi cinci cunoscuţi, dar refuz cu desăvârşire să mă simt ameninţată de o tâmpenie, gen : “dacă nu trimiţi acest mesaj altor x prieteni, îţi moare vaca în grajd sau îţi fată căţeaua câini cu două capete”. Mă laşi? Dar dacă le trimit urgent, chiar în secunda când mouse-ul va da click pe butonul send, toate dorinţele mi se vor îndeplini pe loc; nu mersi, mă lipsesc.

            Cred că ceea ce mă deranjează mai tare, înfara faptului că am 430 de mail-uri citite parţial, este superstiţia unora, care cred că destinul lor atârnă de un mesaj care circulă de nu ştiu câte sute de ani şi care a făcut înconjurul lumii de câteva ori. Ee, uite că la mine s-a rupt. Sâc! Şi faptul că mă fac părtaşă la îndobitocirea în masă, şi asta mă enervează. Nu se poate să dau adresa mea cuiva, că imediat mă fericeşte cu asemenea dovezi de prietenie.

            Rugămintea mea este: rupeţi cât de des puteţi aceşte lanţuri, descătuşaţi-vă de sub tirania superstitiei!

Aşteptaţi în continuare îndeplinirea dorinţelor. :D