Drumeţii de martie

Nu mă întrebati ce lac e, habar n-am!

Am fost sâmbata trecută spre Cheia. Nu ştiam nici unul drumul, ne-am agitat un pic, hărţi, telefoane, GPS… În fine, am pornit. Drumul, foarte bun, doar ieşisem din Dâmboviţa. Noi eram bine dispuşi, nevoie-mare, patru oameni şi doi câini, evident. La un moment dat, când trecusem noi de nişte localităţi ale căror nume îmi aduceau aminte de colegele mele de cămin din anii de liceu, am descoperit un lac superb. Apele lui ascundeau atatea culori, încât nu ne puteam hotârî nici noi asupra căreia să ne oprim: erau verzi, ba nu, turcoaz, sau bleu-gri…şi un pic de albastru, că nu strică. Am parcat imediat, deşi nu prea era loc de oprit, am coborât în fugă panta, ţipând după câini şi am ajuns, în sfârşit la buza lacului. Superb! Mădă vroia să facă o baie; dacă apa ar fi fost o idee mai caldă, ar fi făcut cu siguranţă. Nu ne mai săturam de privelişte; băieţii făceau întrecere în aruncatul pietrelor, noi, fetele, îi încurajam, căţeii se zbenguiau fericiţi. Ce zi frumoasă!

            Cu greu ne-am despărţit de lac; băieţii vroiau neapărat la Cheia. Acolo nu am dat de cine ştie ce minune, înafară de pădurea de brazi. Ce impresie ciudată când treci pe lângă o pădure de brazi, ţi se pare că în interiorul ei este beznă, că nici nu vezi pe unde mergi. Când colo, intrând în pădure, am găsit o lumină ciudată, parcă de pe un tărâm magic, unde nu pătrundea nimic din lumea de afară. Ca şi cum lumea reală se scuturase de pe umerii noştri de cum trecuserăm de primii brazi. Pace şi izolare; un puternic miros de cetină, iar pe jos, un covor moale ţesut din milioane de mici acuşoare parfumate. Raiul pe pământ!