Am citit de curând “Alchimistul” de Paolo Coelho. De mult timp mă feream de acest autor, din cauza vâlvei care s-a creat în jurul lui; întotdeauna am fugit de “trendinţe” şi simplul fapt că toate piţipoancele declarau la TV că ultima carte este …, de Paolo Coelho, parcă mă zgâria pe creier. Am refuzat cu înverşunare să-i deschid vreo carte. La un moment dat, am citit “11 minute”, care nu m-a impresionat mai deloc, deşi revelaţia cuprinsă în titlu, aceea că bărbaţii nu caută decât cele 11 minute de plăcere (media unui act sexual), este destul de tulburătoare, mai ales venind din partea unui bărbat. Apoi, mult timp nici nu mi-am mai bătut capul cu senior Paolo. Asta până de curând, când prietena mea Mădă mi-a recomandat să citesc “Alchimistul”. Zis şi făcut, mai ales că sugestia ei a venit după o comedie zăpăcită cu Robert Downey Jr, “Due date”. Mădă compara cuplul din film cu cel din carte, aşa că m-am hotărât să o citesc, mai mult din curiozitate să verific logica asocierii făcută de ea.
Am început să o citesc; frunzărită bine (am luat-o de la bibliotecă), semn că poporul dăduse iama să se înfrupte din celebra înţelepciune a lui Paolo Coelho. Uşurică, citibilă, probabil şi de aceea are atâta lipici la mase; nu că ar fi un lucru rău, foarte bine că acest autor brazilian a căptat până şi atenţia Sensualei. Tema centrală a cărţii m-a bucurat, aceea de a-ţi urma destinul indiferent de cât ţi-ar lua să o faci şi indiferent câte obstacole ar trebui să treci. Ideea că tot universul participă la îndeplinirea viselor noastre, atunci când n
i le dorim cu toată inima, mi-a mai dat curaj. Dar surpriza cea mai mare a fost pasajul în care autorul vorbeşte despre inimile noastre, a căror trăsătură comună este aceea că ele sunt, de fapt, farul care ne călăuzeşte în întuneric. Vocea aceea interioară, care uneori abia şopteşte, alteori urlă cu disperare, care ne trage în permanent pe drumul drept, care nu ne lasă să spunem o minciună fără să roşim (vorbesc despre oameni, nu despre politicieni), care ne face să ne întoarcem din drum când am trecut nepăsători pe lângă o fiinţă care avea nevoie de ajutorul nostru, vocea aceea este, de fapt, INIMA. Eroul lui Coelho reuşeşte să găsească glasul inimii în noianul de alte voci şi gânduri şi ispite, reuşeşte să comunice cu ea, îi află povestea şi promite că o va asculta întotdeauna. “El şi inima lui s-au împrietenit la cataramă – unul devenind incapabil să-l trădeze pe celălalt.” Pentru citatul ăsta, nu voi mai strâmba niciodată din nas când voi auzi că vreo “adelină” are pe noptieră vreo carte scrisă de Coelho. Imediat ce am citit această frază, am simţit impulsul de a sări jos din pat şi de a mă apuca de scris; am ignorant acest impuls aproape o lună, dar, iata-mă cum “dau pe afară” de nerăbdarea de a împărtăşi ceva care m-a impresionat. Cred că ştiam deja, dar în seara aceea am rotunjit gândul că, odată descoperit şi acceptat glasul inimii, drumul nostru spre împlinirea destinului este deja parcurs pe jumătate. Cred că aceasta este partea cea mai grea, să accepţi cine eşti, să-i convingi şi pe ceilalţi să te accepte, apoi să mergi pe drumul tău, mână în mână cu inima. Ea îţi poate fi cel mai bun prieten, dar şi cel mai aprig duşman. Ca un ultim sfat, feriţi-vă inimile de suferinţă, tot de la Coelho aflăm că lor nu le place să sufere; sunt, doar, nişte “inimoase”, nu?
i le dorim cu toată inima, mi-a mai dat curaj. Dar surpriza cea mai mare a fost pasajul în care autorul vorbeşte despre inimile noastre, a căror trăsătură comună este aceea că ele sunt, de fapt, farul care ne călăuzeşte în întuneric. Vocea aceea interioară, care uneori abia şopteşte, alteori urlă cu disperare, care ne trage în permanent pe drumul drept, care nu ne lasă să spunem o minciună fără să roşim (vorbesc despre oameni, nu despre politicieni), care ne face să ne întoarcem din drum când am trecut nepăsători pe lângă o fiinţă care avea nevoie de ajutorul nostru, vocea aceea este, de fapt, INIMA. Eroul lui Coelho reuşeşte să găsească glasul inimii în noianul de alte voci şi gânduri şi ispite, reuşeşte să comunice cu ea, îi află povestea şi promite că o va asculta întotdeauna. “El şi inima lui s-au împrietenit la cataramă – unul devenind incapabil să-l trădeze pe celălalt.” Pentru citatul ăsta, nu voi mai strâmba niciodată din nas când voi auzi că vreo “adelină” are pe noptieră vreo carte scrisă de Coelho. Imediat ce am citit această frază, am simţit impulsul de a sări jos din pat şi de a mă apuca de scris; am ignorant acest impuls aproape o lună, dar, iata-mă cum “dau pe afară” de nerăbdarea de a împărtăşi ceva care m-a impresionat. Cred că ştiam deja, dar în seara aceea am rotunjit gândul că, odată descoperit şi acceptat glasul inimii, drumul nostru spre împlinirea destinului este deja parcurs pe jumătate. Cred că aceasta este partea cea mai grea, să accepţi cine eşti, să-i convingi şi pe ceilalţi să te accepte, apoi să mergi pe drumul tău, mână în mână cu inima. Ea îţi poate fi cel mai bun prieten, dar şi cel mai aprig duşman. Ca un ultim sfat, feriţi-vă inimile de suferinţă, tot de la Coelho aflăm că lor nu le place să sufere; sunt, doar, nişte “inimoase”, nu?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu