Dezumanizare

Sinistru, dar adevărat

           Cât de mult diferă să te temi pentru viaţa unei fiinţe reale şi suspansul pe care ţi-l induc filmele intitulate pretenţios horror sau thriller! Câtă risipă de grijă şi de adrenalină în timpul acestor filme, la finalul cărora nu te aşteaptă nimic de învăţat, poate doar să nu mai ai încredere în nimeni!

            Mi s-a oferit ocazia zilele trecute, deşi speram ca niciodată să nu mi se facă această favoare, să mă tem pentru fiinţe reale, care, dacă nu aş fi fost în acel loc, la aceea oră, ar fi fost moarte. Este vorba despre câini, cei dragi sunt bine, sănătoşi, slavă Domnului! Poate pentru unii, viaţa unui animal, cu atât mai mult a unui maidanez, nu înseamnă nimic, dar pentru mine înseamnă din ce în ce mai mult (spre disperarea unora!).

            Ţin minte că în liceu, ca pregătire pentru bac, profa de engleză ne dădea nişte teme de cercetare, iar una dintre ele era să dezbatem afirmaţia cum că televizorul ne dezumanizează. Evident că aşa e! De vreme ce auzi de 100 de ori pe zi “cutare a murit ars de viu”, “accident mortal, toată familia decedată”, “s-a aruncat de la etaj cu copilul în braţe”, “şi-a înjunghiat mama cu 40 de lovituri de cuţit” etc, e normal să nu ţi se mai pară nimic ciudat când auzi de vreun cunoscut care ajunge la ştirile de la ora cinci. Mi s-a întâmplat săptămâna asta, când am aflat de moartea unui prieten cu care nu mai vorbisem de ceva vreme, să nu mă înduioşez pe cât aş fi vrut; asta nu înseamnă că nu regret pierderea lui, ci că, din cauza ştirilor, filmelor, jocurilor parcă nu mai realizez consecinţele morţii cuiva. După ce auzi de toate actele astea, de o cruzime care uneori depăşeşte imaginaţia, te întorci liniştit la viaţa de zi cu zi. Violenţa de care ai auzit te-a scandalizat puţin, că, de, oameni suntem, dar, în definitiv, nu te priveşte pe tine, deci, who cares?

Şi cred că o altă consecinţă a dezumanizării noastre o consituie şi indiferenţa de neînţeles cu care participăm, uneori, la întâmplări în care e nevoie să intervenim şi nu o facem. Pe stradă, în autobuz, acasă, la serviciu, oriunde, dacă cineva are nevoie de ajutor, de ce rămânem indiferenţi? Măcar din simplul motiv că “aş putea fi eu în locul lui” şi tot ar trebui să intervenim, măcar că sunăm la 112. “Nu, că-mi cere datele din buletim, mă ţine la telefon până ajung, am treabă, închide la bancă, începe serialul… “ Suntem indiferenţi, ce să mai vorbim, ne doare-n cot de altcineva înafară de copil “să iau de mâncare la copil” şi de propriul burdihan “mie nu mi-ai da o pâine, dai la javre!” Români…

Să mă întorc de unde am plecat; spaima, fiorul de groază nu sunt sănătoase pentru inimă, dar cred că sunt mai cu folos când sunt activate de grija pentru o fiinţă vie, pentru salvarea căreia te şi zbaţi, decât consumate aiurea în faţa televizorului, în nopţile când nu poţi dormi. Voi ce ziceţi?

P.S. (vi se pare că abuzez de ps-uri?): Nu spun că ar trebui să ne luăm de gât cu hoţii pe stradă, dar putem face ceva, orice ne stă în putere. Zic şi eu…