Discursul regelui

           The King’s Speech este filmul cu 12 nominalizări la premiile Oscar de anul acesta. L-am văzut aseară şi pot spune că-şi merită cu prisosinţă nominalizările,  printre care pentru cel mai bun film, cel mai bun actor, Colin Firth, cel mai bun regizor, cel mai bun scenariu original, cel mai bun actor în rol secundar, cea mai bună actriţă în rol secundar…V-am convins?

            Regele în jurul căruia s-a creat întreaga poveste este regele Marii Britanii, George al VI-lea, tatăl actualei regine. Ajuns la tron în condiţii ciudate (fratele său abdică de dragul unei americance divorţate), “Bertie”, cum este alintat în sânul familiei este un bărbat complexat, un exponent specific individului constrâns de împrejurări mai presus de el să fie cine nu este de fapt. Bertie este un bărbat trecut de prima timereţe, bâlbâit, timorat, complexat, care nu poate, sub nicio formă, să ducă un discurs până la capăt. Familia încearcă să-l ajute, fiecare în felul lui: tatăl, regele George al IV-lea, îl motivează încercând să-i insufle măreţia şi tăria de care trebuie să dea dovadă un rege; fratele său îl tachinează drăgăstos, numindu-l “B-B-B-Bertie”, iar soţia îl poartă pe la toţi doctorii, fără succes, bineînţeles. Totul pare fără speranţă, până ce îl întâlneşte pe Lionel Logue, un logoped Australian, care nu numai că îl vindecă de teama de a ţine discursuri, dar îi devine şi un foarte bun prieten. Relaţia dintre cei doi se construieşte încet, anevoios, Bertie este furios că nu se poate face ascultat, este prins între slăbiciunile personale şi datoria de a-şi conduce ţara în luptă (cel de-al doilea război mondial). Cu ajutorul lui Logue, regele George al VI-lea devine “simbolul rezistenţei naţionale”.

            Mărturisesc că am fost impresionată de drama personajului; am putea zice “vai, săracul băiat bogat!”, dar nu-i deloc aşa. Prinţul Albert (care-şi ia titlul de George al VI-lea pentru a sugera continuitatea politicii tatălui său) este dovada vie a individului inadaptat, forţat, în fel şi chip, să se potrivească tiparului, întins pe patul lui Procust şi modelat conform imaginii a ceea ce trebuia să fie un prinţ moştenitor al tronului. În copilărie fusese chinuit din cauza defectului de vorbire, forţat să poarte proteze pentru a-i îndrepta genunchii strâmbi, umilit de fratele său, iar singurele dovezi de afecţiune pe care şi le aminteşte, le primea din partea dădacelor. Logue descoperă în Bertie ( riscă adresându-i-se în acet fel regelui, convins că acesta are nevoie de un prieten, nu de încă un supus) un om incredibil de singur, de complexat şi de terorizat de răspunderea unui imperiu precum Marea Britanie.

            Actorii Colin Firth (Bertie), Geoffrey Rush (Lionel Logue), Helena Bonham Carter (soţia iubitoare a regelui complexat) sunt magistrali. Colin Firth reuşeşte o interpretare onestă, cutremurătoare, pentru care sunt sigură că va fi răsplătit cu un bine-meritat Oscar, iar regizorul, Tom Hooper, a reuşit să redea drama unui om destinat, fără voia lui,  măreţiei. Un om umilit, chinuit, inadaptat, care devine, cu ajutorul prietenului său, un rege devotat şi apropiat de poporul său, traversând împreună una din cele mai cumplite perioade ale istoriei (cel de-al doilea război mondial).

Notă: “Procust este un personaj din mitologia greacă. Acesta ademenea călătorii și le oferea ospitalitatea casei sale. Odată ajunși în casă, Procust îi obliga să se culce pe un pat de aramă. Atunci când călătorul era mai scurt decât patul, Procust îi întindea corpul, trăgându-l de mâini și de picioare, până ce-l lungea pe potriva patului. Dacă oaspetele era mai lung decât patul, Procust îi tăia capul ori picioarele. Evident, în orice situație deznodământul era moartea călătorului ghinionist. Metaforic, „patul lui Procust” a devenit simbolul practicilor abuzive de încadrare a oamenilor, a gândirii și simțămintelor lor, în anumite tipare prestabilite”.  (sursa: Wikipedia)