Sub imperiul vântului

          Nu ştiu ce are vântul azi, pe cine se răzbună, dar pare că şi-a strâns toată furia în rafalele care se înteţesc pe minut ce trece. Oraşul se ţine cum poate; gunoaiele nu sunt aşa de norocoase, şi nici praful,  se lasă, învinse, purtate de colo-colo prin cartiere. Sălciile ţin cu dinţii de crengile golaşe, pe care speră să şi le îmbrace cât de curând. Se pare că nimeni nu e dispus să lase vântului ce cere, crengi, căciuli, rufe întinse la soarele plăpând, coafuri insuficient prinse… Probabil şi de aia se jeluie pe holul meu, care răsună, de ceasuri bune, de gemete, şuiere, scârţâieli, vaiete, pocnete, de zici că o armată de fiinţe demonice şi-au dat întâlnire în casa mea. Pisica se uită îngrijorată spre uşă şi geam, care au început, în mod ciudat, să comunice mai nestingherite ca oricând.

            Ascultând simfonia sinistră a vântului, mi-am adus aminte ce-am visat azi-noapte: făceam slalom printre fuioare de vânt, adică printre celebrele tornade ale americanilor. Părea că abia scăpam de una, că se iveau alte trei în loc; ciudat, vântul a început abia  azi-dimineaţă, aşa că tind să cred că visul meu a fost o premoniţie. Sper, totuşi, să nu trăiesc vreodată groază pricinuită de vreo tornadă.

            Am avut treabă prin oraş azi, vreo două ore, aşa că am experimentat din plin furia vântului; praful îmi scrâşneşte în măsele, iar părul arată ca după vreo nuntă, când dă  pe-afară de fixativ. Să fiu optimistă totuşi, vântul ăsta nebun a uscat noroiul şi a împrăştiat norii de furtună. Toate-s bune în rest!