Ce mai spune prietena mea, Mădă…

Multe şi bune; ce bine că am o astfel de prietenă! Şi pentru că ştiu cât de greu este să găseşti un om cu care să te înţelegi perfect şi de la care să mai ai şi ce învăţa, m-am hotărât să o împart cu voi, cu oricine are răbdare să citească. Voi reveni periodic asupra subiectului, pentru că prietena mea are multe de spus şi pentru că vorbim zilnic, cel putin de două ori ( norocul nostru cu sutele şi miile de minute de pe cartele).

            De la Mădă am împrumutat obiceiul de a bea două căni de ceai verde pe zi. Ştiam şi eu că este bun pentru organism, dar, ca atâtea alte sfaturi bune auzite de la X şi Y, nu băgam în seamă; beam, în schimb, două ceşti de 3 în 1pe zi. Asta până ce stomacul meu s-a hotârât să se revolte, cu torţe şi furci şi de-atunci nici nu mai pot mirosi aiureala aia de 3 prostii adunate într-o ceaşcă. În fine, prietena mea şi doctor Oz s-au aliat şi m-au convins că tot ceaiul verde este mai bun şi că, băut de  2-3 ori pe zi, previne apariţia cancerului cu 50%. Vă daţi seama? Eu zic că merită!

            Tot Mădă îmi explică de ce nu e bine să faci amor când e lună plină; asta sună un pic tras de păr, nu contest, dar parcă tot nu-mi vine să o fac atunci când luna îşi bagă obrazul rotund şi obraznic pe fereastră. Treaba asta aş lăsa-o la “neverificate”, măcar o vreme, până mă conving. Ea este cea care verifică etichetele produselor şi refuză să cumpere pe acelea îmbibate de cele mai rele E-uri; eu încă joc la liga piticilor în domeniul ăsta, dar am început să mai deschid şi eu ochii, tot datorită ei.

Dincolo de preocuparea continuă, dar nu obsesivă pentru sănătate, Mădă este omul cel mai echilibrat şi în armonie cu sine  pe care l-am întâlnit vreodată. Mulţumirea cu ceea ce este şi are nu vine din lipsa ambiţiei sau din nepăsare, blazare, spleen (cum vreţi să-i spuneţi), ci dintr-o profundă cunoaştere a ei şi a locului ei în lume. Nu-i aşa că o invidiaţi puţin? Câţi dintre noi putem spune lucrul ăsta despre noi; câţi sperăm că vom ajunge vreodată acolo? E bine, totuşi, să ai un astfel de prieten, pe care să-l suni şi când eşti trist, deprimat sau în culmea extazului şi să găseşti atâta înţelegere, cum nu poţi găsi nici chiar în tine. Ea mă temperează când “o iau pe arătură”, mă îmbărbătează când sunt supărată, părerea ei este prima pe care o cer în aproape orice problemă.

Am trecut prin multe, Mădă şi cu mine, ne-am găsit atunci când niciuna nu avea o prietenă apropiată cu care să vorbească; vorbim zilnic despre mare, despre câini (pasiunea noastră comună, aşa ne-am şi împrietenit), despre cărţi şi filme (pe care le comentăm împreună, în timp ce le vedem, spre disperarea soţilor noştri), despre viaţă, despre ce vrem, sperăm, căutăm. Pe scurt, de toate.  

Aceasta este “pic-ul de Mădă” pe care îl împart azi cu voi.

Va urma…