Dependenţe

           Sunt dependentă de citit, de mare, de dulciuri, de pripăşit maidanezi cărora mă chinui să le găsesc stăpân şi, mai nou, de scris. Sunt lucruri fără de care nu mă simt în largul meu. Am norocul să pot spune că nicuna din dependenţele mele nu-mi pune în pericol viaţa, sănătatea (deşi mă mai ameninţă ai mei că mă dau afară cu tot cu căţeii pe care îi pitesc prin casă). Adevărul este că obiceiurile astea ale noastre, bune sau rele, ne fac cine suntem; asta nu înseamnă că nu ne putem abţine de la unele, ştiţi voi care…

            Mâncarea…a încetat de mult să mai fie doar un mijloc de a supravieţui; mâncăm dacă suntem trişti, mâncăm dacă suntem bucuroşi, dacă ne despărţim de iubit, dacă vedem un film sau un meci; mâncăm de plictiseală, de nervi, de lene şi, într-o mică măsură, de foame. Şi eu ronţăi aiurea toată ziua de zici că îmi cresc dinţii ca la iepuri şi trebuie să-i tocesc; norocul meu că toată mâncarea ingerată se duce undeva, over the rainbow, pentru că acul cântarului meu nu trece de 50 de kilograme. Mulţumesc, mami!

            Credeaţi acum 10 ani că vom ajunge dependenţi de mobil? Ţin minte primul meu mobil, cu care puteam să mă înscriu la olimpiada de aruncat cu ciocanul; abia dacă reuşeam să nu-mi prind nasul în meniul  simplu de tot, dar care mie mi se părea… Dar, pentru că la capătul celălalt îl aveam pe iubitul meu, înduram şi greutatea fizică şi stresul de a răspunde apelurilor lui nici prea repede, că doar nu eram vreo disperată, dar nici să apăs pe cine ştie ce şi să ratez apelul cu totul.

 Acum, în rarele ocazii când îl uit acasă, mă simt ca şi cum aş umbla dezbrăcată pe stradă şi mă aştept în fiecare minut să se întâmple o catastrofă, din care eu nu voi ieşi întreagă, pentru că, hello! mi-am lăsat minunea de telefon în cealaltă geacă. Sunt atât de dependentă de telefon, încât mi se pare că-l aud sunând întruna. Azi mă uitam la el, vedeam că nu se aprinde, dar eu tot îl auzeam sunând. E clar, m-am rablagit de tot!

O altă dependenţă, de care eu nu sufăr (încă), dar care mă disperă, este dependenţă de calculator. Acasă sau la serviciu, nimeni nu mai poate trăi fără calculator; stăm toată ziua cu ochii holbaţi în monitor şi apoi ne plângem de dureri de cap. Navigăm pe net, ne hlizim cu prietenii pe mess, pe reţele de socializare, ne lăudăm cu ce avem şi pe unde ne plimbăm şi cu cine ne pupăm…În fine, asta este viaţa noastră, nu are rost să mă plâng; recent mi-am revăzut fostele colege de liceu şi facultate, poze de nuntă, ecografii cu bebeluşi…m-ar fi interesat şi nişte radiografii dentare, dar…

Dar cel mai tare mă tem de dependenţa de alte persoane. Mi se pare cea mai periculoasă şi cea mai distructivă şi, din păcate, o văd răspândită mai mult decât mi-aş dori. Suntem atât de înstrăinaţi de noi înşine, încât suntem ferm convinşi că nu putem trăi singuri. Ştiu, parcă nu merită să trăieşti singur, pierzi tot farmecul vieţii, esenţialul ei, dar, pe termen scurt trebuie să avem curajul să o facem. Nu putem rămâne în relaţii nepotrivite doar de dragul de a fi cu cineva. Mi-aş dori ca noi, femeile, să avem curajul să trăim singure până în momentul în care suntem absolut sigure că merită să împărţim pasta de dinţi cu cineva. Desigur, vor spune cei care mă cunosc, mie mi-e uşor să vorbesc. Îmi doresc din tot sufletul să nu am ocazia să testez sfatul meu, dar vreau să cred că voi avea curajul, în orice împrejurare, să fac alegerea corectă. Ultimii ani mă fac să cred că da; am crescut mult…

Şi tare aş vrea să ajungem într-o zi să fim dependenţi de lucruri, precum: simplitatea, onestitatea, prietenia, muzica bună, plimbările în aer liber, râsul sănătos, iubirea…

P.S. Sunt dependentă de virgule, încerc din răsputeri să nu pun mai multe decât trebuie. J