vineri, 21 ianuarie 2011

Norul negru sub care trăim

De câţiva ani am impresia că trăiesc în casa familiei Adams şi că, oriunde aş merge, nu pot scăpa de norul negru de deasupra capului. Oriunde aş merge în România, să fiu mai clară, îmi tună şi fulgeră pe la urechi. Am început să înjur (în gând, nu vă speriaţi) atât de urât, că mi-e şi ruşine, uneori. Şi mai e şi cerul ăsta gri, orasul ăsta gri..
 Toţi românii plecaţi în străinătate îmi spun, la revenirea în ţară, că sunt surprinşi să vadă încrâncenarea de pe faţa compatrioţilor lor. Şi chiar aşa este, am testat şi eu teoria asta în cele două ocazii când m-am întors din vacanţele de peste graniţă.
            Prima mea ieşire din ţară s-a petrecut acum doi ani şi jumătate, în luna de miere. După ce am trecut prin nişte situaţii demne de “Cascadorii râsului” (situaţii pe care le voi relata la un moment dat), am ajuns în insula Corfu sau Kerkyra, cum vreţi să-i ziceţi. Wow, ce minunătii! Nu m-aş mai fi întors de acolo; dar, dincolo de toate frumuseţile pe care le poate oferi cea mai verde insulă grecească, m-a impresionat seninătatea şi calmul locuitorilor. Ritmul degajat, paşnic de a rezolva tot ce poate răsări într-o zi oarecare; traficul intens pe nişte străduţe înghesuite, fără trotuare, lipsa locurilor de parcare şi, mai ales, lipsa limbajului care îi vine românului la îndemână în astfel de situaţii. Bunul simţ, această “creatură” pe cale de dispariţie în România, m-a uimit, pur şi simplu; ca şi faptul că oriunde ai fi mers, folosirea toaletelor din orice local era permisă şi fără să laşi o sumă mare în buzunarul patronului. Şi ce toalete!! M-am simţit ca o ţărancă din cauza sentimentului de “wow, o toaletă curată şi moca!” În fine, ce să mai vorbesc, frumos, calm, armonie…Asta până am trecut în Bulgaria şi am început să plătim la intrarea în toaletele jegoase şi împuţite. La intrarea în România deja îmi venea să iau pe cineva de gât; adio calm şi armonie, bine te-am găsit mizerie, gropi, câini, jeg şi dezolare!
            A doua ieşire a fost anul trecut, două săptămâni în Sicilia. Două săptămâni de mâncare excelentă, mare, soare, calm şi limbă italiană (pe care mă străduiesc acum să o învăţ, nu că ar fi prea grea, dar lenea…). Plecând de-acolo mă gândeam cu deprimare la ce voi găsi acasă, asta mai ales că în cele două săptămâni, în ţară plouase încontinuu. Am simţit că am ajuns în România din aer: de unde până acolo zborul fusese calm, cerul senin, peisaje drăguţe, deodată am intrat într-o pâclă de nori. Avionul a avut aceeaşi reacţie de dezolare ca şi mine, a început să ne zgâlţâie, într-o ultimă şi ratată încercare de a ne trezi la realitate: “Hello, ce mai căutaţi în România?” Habar n-am!
            Aseară citeam blogul celor doi români plecaţi undeva în sudul Braziliei, http://viataprinbalonulroz.blogspot.com/ şi mă gândeam că asta ar trebui să fac şi eu. Să trăiesc, aşa cum ar trebui să trăim cu toţii. Ceea ce facem noi în România este un fel de n-ar mai fi! Este o pseudo-viaţă de care eu m-am cam săturat; nu ne gândim decât la prostii care nu ţin de viaţă, ci de supravieţuire. Şi nu vreau să se reducă viaţa mea la atât! NU VREAU, nu am chef  să trec prin viaţă aiurea, fără să fi trăit nimic, de fapt! Merit şi vreau mai mult! Dar de unde curajul de a lăsa totul baltă şi de a o lua de la capăt la peste 9000 de km de casă (în sudul Braziliei, sau oriunde). Dacă aflaţi, spuneţi-mi şi mie…

Un comentariu:

  1. Macar tu ai avut curajul sa te opresti in loc, sa nu mergi mai departe pe drumul care te secatuia de vlaga si sa te intrebi daca tu chiar vrei asta, ai curajul sa te gandesti ca ar putea fi oriunde altundeva o viata care poate fi traita ca si cand chiar ai fi intr-un "balon roz". Din pacate nu toti putem face lucrul asta din varii motive...mai mult sau mai putin intemeiate, printre care si lipsa curajului, evident!

    RăspundețiȘtergere