Frica şi imaginaţia. Vorbesc despre filmele horror, coşmarul vieţii mele; filme care mă fascinează, dar din cauza cărora e garantat că voi visa urât cel puţin câteva nopţi după ce mă “desfăt”. Sunt un copil, aşa îmi zic unii şi alţii; aşa o fi. În fine, încerc să le evit, folosesc dopurile de urechi şi îmi îndes nasul în vreo carte bună, dar curiozitatea… ce-i fac ăsteia? Dacă ochii îmi fug de pe carte direct în gura vampirului, ce mai e de făcut?
Aseară am văzut “Let me in”, un film horror îndelung lăudat, degeaba, dacă e să-mi dau cu părerea; şi-ar trebui să mi se permită să-mi dau, măcar ca premiu de consolare pentru coşmarul de azi-noapte. Ce minte am şi eu! Indiferent dacă filmul e nominalizat la Globurile de aur sau e o tâmpenie de cea mai mare clasă, nu pot scăpa de noaptea de groază de după. În sfârşit, filmul are ca temă vechii noştri amici autohtoni, vampirii, dar viziunea este un pic schimbată; da, este interesăntuţ, şi ca filmare şi ca poveste, dar, după scena în care asistenta trage perdelele şi domnişoara cu dinţii nepiliţi ia foc şi urlă din toţi rărunchii, mi s-au înecat toate corăbiile. După atâtea filme cu vampiri şi atâtea vizite în Transilvania, doar de atâta sunt în stare americanii?
Da, hai să nu fiu rea şi limitată, filmul a urmărit mai mult decât gusturile culinare super ciudate ale lui Abby, o “fetiţă” de 12 ani, cam sinistră şi fără niciun simţ al modei; este vorba despre o prietenie pe cât de bizară, pe atât de puternică dintre ea şi Owen, un băiat de vârsta ei, chinuit de colegi şi dintr-o familie distrusă. Cum altfel se explică faptul că el alege să fugă cu ea, deşi asistase la manierele ei de servire a cinei? Da, l-a scăpat de idioţii care l-au torturat tot filmul şi care şi-o aveau promisă, dar, totuşi…să fugi de acasă cu un vampir? Weirdo!
M-a fascinat întotdeauna înclinaţia omului spre malefic, spre răul absolut, de negândit pentru cei mai mulţi dintre noi. Cât de uşor este ca un om perfect normal, până la un anumit punct, să ajungă să facă gesturi şi fapte îngrozitoare, abominabile, de care nu s-ar fi crezut vreodată capabil. Luaţi spre exemplu un copil torturat de mic, fizic şi/ sau psihic; un elev american obişnuit, care nu are norocul să fie şeful echipei de fotbal sau al majoretelor şi care îndură (cel puţin aşa vedem în filme şi nu mă îndoiesc că nu ar fi adevărat) chestii oribile, umilitoare, absurde, până la urma, zi de zi. Poţi să condamni copilul ăla când vine peste douăzeci de ani şi-şi descarcă automatul în curtea aceleiaşi şcoli? Sau un copil maltratat în fel şi chip care ajunge criminal în serie… mă fascinează puterea de a modela un om atât de categoric şi oare de ce mă opresc la puterea de a face rău şi nu bine? De ce nu folosesc acelaşi exemplu, dar în sens pozitiv? Atracţia omului spre răul pur; ne atrage, ne cheamă, dar teama insuflată de părinţi, religie, societate, literatură ne opreşte. Şi bine face!
Am văzut destule filme horror, în ciuda psihicului meu fragil. J Cele mai înfiorătoare mi se par cele în care protagoniştii sunt oameni, pur şi simplu; nu monştri, nu vampiri, nu accidente de laborator, nu extratereştri, ci oameni. Pentru că oamenii trăiesc alături de noi şi ni se par normali şi facem schimb de reţete, până când te trezeşti că tu eşti “felul principal” (dedicaţie fanilor serialului “Dexter”).
Vise plăcute!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu