Return to Castle Wolfenstein

            Chiar n-aţi jucat niciodată un joc video? (Zuma nu se pune). Eu da, deşi va suna ciudat, mai ales celor care cunosc jocul.

Aaaaah!

Asta ziceam şi noi când îl vedeam că vine. J

            Return to Castle Wolfenstein este un joc de război, având ca subiect aventura unui soldat american, care încearcă să scape din prizonierat, dar şi să oprească experimentele sinistre, ba chiar oculte, ale grupării naziste SS. Decorul, muzica, personajele inamice (şi nu întotdeauna umane) sunt de-a dreptul macabre. Atunci, ce m-a determinat pe mine să-mi pierd câteva săptămâni cu jocul ăsta? În primul rând, trebuie să menţionez că nu jucam singură, ci în combinaţie cu sora-mea. Spun “combinaţie”, pentru că asta era, ea era responsabilă cu deplasarea personajului şi cu omorâtul propriu-zis, iar eu cu salvarea jocului în momentele cheie, schimbarea armei şi toate celelelte treburi pe care le mai poate avea un soldat american în misiune. La început, am încercat să preiau eu comanda, fiind prima născută, mi se părea o cerinţă îndreptăţită. Dar, când a trebuit să trag pentru prima dată cu un pistol amărât, pocnetul armei m-a speriat într-atât, încât am scăpat mousse-ul din mână; aşa că am fost retrogradată la arme şi muniţii.

Îmi amintesc cu drag de perioada aceea, când între mine şi sora mea se crease o complicitate menită să aducă cele mai bune rezultate în îndeplinirea misiunilor jocului. Împreună puneam la cale cele mai deştepte strategii pentru a trece în nivelul următor. Uneori, după ce scăpam de droaia de nazişti furioşi, ajungeam în nivele unde trebuia să înfruntăm monştrii rezultaţi în urma experienţelor medicului nazist Himmler, dar şi mumii (pe asta nu am înţeles-o, de unde şi până unde mumii?) În aceste cazuri, atacul direct nu avea succes şi noi inventam adevărate scenarii, în care trebuia să atragem creatura în diverse puncte, uneori să-i găsim punctele slabe şi apoi, cu răbdare şi perseverenţă, să o căsăpim. Am avut ocazia să urmărim un prieten de-al nostru jucând jocul şi, la aceleaşi nivele la capătul cărora noi ne felicitam pentru excelentele calităţi de strategi, el aborda o cu totul altă variantă de joc: alerga de năuc încolo şi-ncoace, îşi irosea toată muniţia şi urla din răsputeri “die, mother f…!!”. Vă închipuiţi cam de câte ori o încasa eroul nostru; noroc că mă mai găseam eu, obsedată de a-mi îndeplini sarcinile extrem de importante pentru evoluţia misiunii, să-i mai dau câte un F9 (adică îi salvam jocul).

 Am rămas cu o nostalgie pentru jocul ăla. După ce l-am terminat (ce mândre eram de noi!), am încercat să mai jucăm altele asemănătoare, dar nu a mai fost la fel. Magia pierise! Am mai urmărit jocurile pe care le joacă soţul meu noaptea, din ce în ce mai macabre şi mai scârboase. Aseară scârboşenia jocurilor video a culminat în jocul Dead Space 2, pe care am fost rugată insistent să-l urmăresc pentru cinci minute. Nişte space aiureli şi mult sânge. La capătul celor cinci minute, eu citeam cu dopurile în urechi, iar soţul meu, cam alb la faţă, a schimbat jocul.

Eh, tinereţe!