Singurătate în doi

            Asta e cea mai mare teamă a unei femei în faţa căsătoriei. Nu ideea de a ne petrece tot restul vieţii cu un singur om (la categoria asta bărbaţii sunt campioni), ci teama că pasiunea din primele luni va rămâne o simplă amintire. Rutina, cel mai mare duşman al oricărui cuplu căsătorit, grijile, lipsa comunicării, toate duc la moartea pasiunii (desigur şi lenjeria intimă numită în mod semnificativ “moartea pasiunii”).

            În momentul în care fluturaşii din stomac mi-au fost înlocuiţi de un sentiment mai profund, dar mai greu de identificat, m-am panicat. Mi se părea inutil să mai continui relaţia; mi-a fost cu atât mai greu să depăşesc acest moment, cu cât ceea ce-mi zburătăcea mie prin stomac, până la momentul respectiv, fuseseră nişte “fluturoi” de toată frumuseţea. Lipsa experienţei, ba chiar lipsa maturităţii m-au pus la grea încercare; dar inima, draga de ea, ştie mai bine ca stomacul, nu uitaţi niciodată de lucrul ăsta!

            De ce se destramă atâtea căsătorii? De ce a devenit divorţul o realitate de care nu se mai miră nimeni?  Ba nici măcar nu ne mai întristăm când auzim de un divorţ, chiar dacă se întâmplă să şi cunoaştem persoanele în cauză. Aţi observat că şi când aducem vorba de nunţi, expresiei binecunoscute “o dată mă mărit/ însor în viaţă” i-am lipit şi o coadă: “teoretic”. Trist!

M-am speriat şi eu în preajma zilei decisive, gândindu-mă că din “iubită” mă voi transforma în “nevastă”. Şi ce urât pronunţă unii bărbaţi cuvântul ăsta! Mă temeam că voi deveni şi eu întruchiparea acelui personaj aproape de rezonanţă mitologică, descris de unii ca având o gură cât o şură, limbă despicată de viperă, fulgere în priviri…pe scurt, într-o “nevastă”. Să vă spun că mi s-a cam ascuţit limba?  Că vorbesc mai mult decât mi-aş dori despre subiecte ca: “gunoi”, “vase”, “scos căţeii la plimbare”  etc. Da.

           

         Încerc să-mi amintesc faptul că “femeile sunt de pe Venus, iar bărbaţii de pe Marte”. Dar de ce nu inventează nimeni o limbă în care să ne înţelegem până la urmă? Dar, ca urmare a fazei prin care trec momentan, de optimism molipsitor (sper), am decis să adopt ideea că ăştia suntem, femeile şi bărbaţii, fiecare făcut pentru un scop, fiecare perfect în   felul lui.    Atitudinea asta zen am    împrumutat-o   de la prietena mea, Mădă, care-mi  spune mereu că trebuie să acceptam pe fiecare aşa cum e; ne va fi bine, în primul rând, nouă.

           Cât de simplu pare!