Când şi cum am devenit oameni mari?

Eu, the early years

             Este o întrebare la care nu am găsit încă un răspuns, dar m-am obişnuit cu gândul că nici nu voi găsi. Când eram copil, îmi închipuiam că se va întâmpla într-o zi anume şi că, în mod sigur, îmi voi da seama că am devenit “om mare”. Ştiam atunci că voi fi şi frumoasă şi deşteaptă, că voi avea tot ce-mi doresc, dar nu ca urmare a unui proces de maturizare la care eu voi contribui în vreun fel, ci, pur şi simplu, cineva îmi va da toate aceste calităţi în ziua în care voi părăsi definitiv copilăria. Vă închipuiţi dezamăgirea mea atunci când mi-am dat seama că eu rămân eu şi că visele se împlinesc doar prin muncă.

            Voi încerca totuşi să o iau înapoi pe firul amintirilor (am răscolit acum nişte poze vechi, alb-negru, tare simpatice din copilăria mea) şi să încerc să descopăr când şi cum am devenit om mare.

Am citit de curând o carte, în care unei eleve i se cerea să scrie o compunere ce avea ca subiect cea mai veche amintire a ei.  M-am tot gândit la prima mea amintire; unele îmi vin în minte ca şi cum nu le-aş fi trăit eu, ci le-aş fi văzut într-un film.  Nu cred că o pot identifica pe prima, dar îmi amintesc de anii în care locuiam cu familia mea în Bucureşti, pe strada Zboina Neagră (ce-o fi aia “zboină”?; o fi  chiar neagră?). Îmi amintesc de copiii din bloc, de prietenii mei, printre care Ţuţu, prietena mea cea mai bună; de băiatul administratorului, care m-a călcat pe mână pentru că rupsesem o panseluţă din faţa blocului (ţin minte că nici nu mai vroiam să ies afară după aceea, de teamă că voi fi pedepsită de copiii din bloc pentru fapta mea; mai ţineţi minte spiritul acela civic aproape exagerat din vremea lui nea Ceaşcă? Ce mai înseamnă acum că rupi o floare dintr-un rond frumos aranjat? Dar atunci, era o adevărată tragedie, mai ales printre copii). Îmi amintesc că în prima zi de şcoală am venit singură acasă, pentru că tovaraşa învăţatoare ne-a dat drumul mai repede decât le spusese părinţilor, apoi revoluţia, în acelaşi an. Stăteam cu pături în geam seara şi fixam cuierul în uşă. Afară se auzeau pocnituri, toţi credeau că sunt aşa-zişii terorişti; erau, de fapt, nebuni care aruncau borcane de pe bloc, să ne sperie.

Ceea ce nu v-am spus este că, până la şapte ani, am crescut la ţară. În lipsa unui concediu postnatal, părinţii mei, care lucrau la trei schimburi, nu au avut de ales şi m-au lăsat de mică acolo ( la creşă eram tot timpul bolnavă, îmi povestea mama). A fost bine, cred, nu-mi amintesc. Mamaia care m-a crescut este cea care, exact când izbucnise revoluţia, în decembrie 1989, mergea singură prin Piaţa Victoriei, printre tancuri, să ducă bunătăţi de la ţară unei cumnate. Ea este singura care mi-a mai rămas dintre bunici.

Eu (în mijloc) descoperind arta fină

Am puţine amintiri din perioada aceea. Îmi revine în minte destul de clar imaginea mea, mâncând boabe de porumb fierte şi dulci, lângă o fereastră mare. Casa mi se părea înaltă, atunci, şi curtea mare. Unul dintre cele mai triste momente din viaţa mea a fost acela în care mi-am dat seama că fereastra s-a micşorat, tavanul a coborât şi el, iar curtea parcă a intrat la apă. Nu înţelegeam de ce şi căutam cu disperare să revin la sentimentul de siguranţă din copilărie. Cu regret mi-am dat seama că nu se micşorase nimic, eu crescusem. Cred că am fost mai tristă de acest lucru decât dacă aş fi descoperit că, printr-o minune, casa şi curtea ar fi intrat, cu adevărat, la apă. Îmi amintesc cu drag serile în care adormeam în sunetul pieselor de teatru de la radio; tind să cred că şi de acolo mi se trage dependenţa mea de a adormi cu nasul într-o carte.

Eu, faza disco

Am avut o copilărie fericită. Verile calde mi le petreceam la bunici, în grădină, în “dulap” (leagăn), iar seara ne strângeam cu toţii pe verandă, tata ne vorbea despre stele…Cântecul greierilor înăbuşeau glasul lui, deci nu sunt un astrolog priceput. Trei din bunicii mei au murit; când eram mică, nu-mi închipuiam cum va fi trăiesc fără mamaie Fana. Din păcate, de trei ani ştiu. De câte ori visez că sunt acasă, mă visez la ţară, la bunici; acolo a rămas casa mea.

Toate amintirile, întâmplările, vorbele, poveştile, plimbările (în fiecare vară, de ziua mea, mergeam la cules de mure), toate jocurile, glumele, spaimele, visele, toate acestea m-au făcut să fiu cine sunt azi, un OM MARE (deşi toţi îmi spun că par mai tânără decât sunt).