De prin lume adunate…

           De fapt, din lumea mea de 28 de ani…

            1. Cum am ajuns să urmez Liceul Pedagogic

Nici pe departe pentru că îmi plac copiii, nu…,ci pentru că eram atât de nervoasă pe băieţi în clasa a VIII-a (vă amintiţi perioada aia oribilă cu pipăieli, jocuri idioate şi cu scuze halucinante, gen: “Te-am chinuit tot anul pentru că-mi plăcea de tine.” Serios?! Nu puteai să mă mai scuteşti de atâta afecţiune?), încât mi-am dorit să ajung la un liceu fără picior de băiat! Dorinţă îndeplinită!

Ţin minte cum ni se aprindeau beculeţele, mie şi colegelor mele, la balurile cu Liceul de Poliţie, dar mai ales cu Liceul Militar Dimitrie Cantemir din Breaza. Toţi nervii mei pe băieţi dispăreau când vedeam intrând pe poarta liceului marea de uniforme bleumarin cu vipuşcă roşie…Ce-o fi cu femeile şi uniformele?  Habar n-am, dar ştiu că în toţi cei cinci ani de liceu nu s-a lipit nimic şi de mine; indiferent cât mă moţam, cum dansam, nu se lipea şi pace! La balurile cu Liceul de Poliţie oricum nu prea aveai şanse să te lipeşti, decât dacă erai unsă cu maioneză. Toată seara băieţii erau ocupaţi cu mesele, la care noi nu ajungeam niciodată; practic, era o mare de uniforme albastre călare pe mese şi noi. Oh, the good days!

Dar la balurile cu Liceul Militar, băieţii veneau cu câte o floare şi nici nu visau de mâncare; nu se preocupau decât cum să devină ţinta viselor unor fete singuratice, închise cu şapte lacăte într-un cămin uitat de lume. În sfârşit, m-a agăţat şi pe mine unul cu replica: “Parcă te ştiu de undeva…” “Slăbuţ”, mă gândesc eu, dar se pare că aşa şi era, învăţasem în aceeaşi şcoală generală, la clase paralele. La final, ne-am plimbat pe-afară, o fi încercat să mă sărute, dar n-a nimerit şi încercarea a fost aşa de firavă, că nici n-am băgat de seamă. Mi-a lăsat adresa de la liceu, să-i scriu; eu, obsedată de detalii şi neştiind exact unde să o trimit (liceu, cămin, ce cameră?), am lăsat-o baltă. La vremea aceea m-am frământat puţin, acum mi se pare că am visat totul. Copilării…

Cu ce am rămas din liceu? Amintiri drăguţe cu cele 23 de colege de clasă;  după vreo doi ani de răutăţi, “păruieli” verbale şi bisericuţe, ne-am împrietenit.   O meserie cu care n-am nimic în comun. O şi mai mare greutate de a comunica în vreun fel cu specia ciudată de care fugisem în clasa a VIII-a. Dar orele de planton şi de serviciu la cantină au meritat!

2. Iubirea adolescentină

Cum ar zice Caragiale, “sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire!” Toată adolescenţa mea, subiectul “iubire” s-a încadrat la capitolul “mă uit lung, că poate pică!” N-am dus lipsă de admiratori, deşi nu sunt vreo Paris Hilton…Dar toţi se limitau la a se uita lung…şi atât (nu mai mulţi în acelaşi timp, dar toţi procedau, spre exasperarea mea, la fel). Le simţeam privirile în ceafă; devenisem obsedată în a-mi aranja felul cum stau hainele pe mine; uneori, nu puteam sta la geam (nu râdeţi, am păţit-o!). Colegele mele, care-mi erau prietene/ coafeze/ stiliste/ psiholoage îmi spuneau că par eu prea arogantă şi că băieţii mă privesc aşa cum ai privi un obiect în vitrină, despre care şti că nu-i de nasul tău, dar, totuşi, nu te poţi împiedica să-l doreşti. Hm, ce ziceţi? Interesant! Dar pe vremea aceea refuzam cu totul să cred că sunt chiar aşa de înţepată; acum, cu greu, nu prea îmi vine, dar…cred că aşa era. Puteai să mă spargi în cuburi şi să mă pui în băutură, în toiul verii! Ce greu mi-a fost să rup tiparul ăsta, să ies din cercul ăsta vicios, în care el nu îndrăzneşte, eu aş vrea, dar nu îndrăznesc nici eu. Pentru că, da, e timpul să recunosc, pe la 16-17 ani eram îndrăgostită nebuneşte de un băiat înalt şi brunet, cu care făceam naveta. În doi ani, cât a durat delirul, s-a aşezat de două ori lângă mine în autobuz; asta a fost marea mea iubire din liceu! Dar ce multe am învăţat din zbuciumul ăsta inutil, ce bine mi-a priit!

3. Facultate. Iubire, trădare

Prin facultate am trecut ca gâsca prin apă, nu-mi foloseşte şi nici prea mari prietenii nu am legat. Nu ţin legătura cu nimeni şi nici atunci nu ştiam prea mare lucru despre colegii mei. Gândindu-mă mai bine, toţi anii facultătii îmi apar acum îndepărtaţi şi străini, ca şi cum n-aş fi trăit eu, ci am auzit pe cineva povestind. În fine…

Eram şi eu, în sfârşit, cu cineva. Se terminaseră anii lungi de prohibiţie! Observ cu stupoare că devin, brusc, mai dezirabilă decât înainte; aşadar, este adevărat, cel mai bun accesoriu pentru o femeie sunt ochii altui bărbat. Nu mă scandalizez, cum ar fi făcut o fată trăită, în ultimii cinci ani, doar printre fete, ci mă joc, explorez şi mă bucur de ceea ce descopăr (nu vă bucuraţi prea tare, am fost, totuşi, un copil cuminte J).

În perioada aceasta am aflat ceva esenţial despre mine: prefer să risc fericirea mea şi pe a altora, decât să regret că n-am făcut ce trebuia la timpul potrivit. Să vă explic printr-o întrebare: dacă aţi fi absolut siguri că v-aţi găsit jumătatea, dar el (ea) sau tu nu sunteţi liberi să testaţi lucrul ăsta, ce aţi face? Preferaţi să fiţi morali până la capăt, să nu sacrificaţi fericirea nimănui pentru a voastră proprie sau, dimpotrivă, alegeţi să urmaţi glasul inimii, indiferent de consecinţe? Eu am ales a doua variantă, sătulă de “what iff-urile” (ce ar fi fost dacă…?) mult prea numeroase de până atunci. Am făcut alegerea corectă, sunt convinsă. A durut, am rănit fără să-mi doresc a o face, dar am făcut ce trebuia. De atunci, am multă înţelegere pentru persoanele care trebuie să aleagă între a fi fericit şi a fi moral. Mă revoltă romanele în care eroinele trebuie să se sacrifice dincolo de limitele absurdului, doar pentru că aşa se cuvine. Fericirea nu înseamnă a face ceea ce trebuie, ci a face ceea ce simţi tu cu toată fiinţa că este bine pentru tine. Ştiu, veţi gândi că sunt egoistă, poate chiar aşa e, dar nu pot concepe ca viaţa mea, atât cât e şi cum e, să fie lipsită de iubire.

În adolescenţă mă resemnasem să cred că voi fi bine şi singură sau că îmi va fi de ajuns un bărbat care să mă trateze bine şi atât. Nu vă multumiţi cu mai puţin decât meritaţi! Toţi merităm pe cineva care să ne aducă o “lună pătrată”. ( Pe Alina Manole am descoperit-o la Folk You în 2009. Descoperiţi-o şi voi!)