De sub zăpadă

           Îmi place să mă trezesc dinineaţa, gândindu-mă la ce voi mai scrie azi. Mi-e din ce în ce mai clar de ce am început acest jurnal: pentru a mă dezvălui vouă şi mie. Întotdeauna am simţit că am ceva de spus lumii şi că, la momentul potrivit, va trebui     să-mi iau inima în dinţi şi să o fac.  Între pasiunea pentru literatură şi facultatea de jurnalism pe care am urmat-o, a trebuit să-mi găsesc un stil al meu. Câteodată mi-e greu să-mi urmez glasul, pentru că regulile redactării unui text jurnalistic încă mă bântuie; nu lungi fraza mai mult decât trebuie, păstrează textul clar şi concis, răspunde la întrebările esenţiale: cine?, unde?, când?, de ce?, bla, bla. În mine nu zace un jurnalist, asta am  aflat-o demult. Cine sunt, de fapt? “Aveţi puţintică răbdare”, cred că vom afla împreună.

            Azi-dimineaţă, colţul meu de cer, cu care mă trezesc de 14 ani, mi-a dezvăluit un acoperiş alb, pe un fundal de o culoare incertă, dar atât de liniştitoare. Ninge. Copacii sunt albi, curaţi; dealul de dincolo de parc nu se mai vede. De mică îmi place iarna, zilele albe, în care mi se pare că zăpada lungeşte orizontul; îmi place păturica albă, sub care totul pare mai liniştit, mai pur. Ca un copil mă bucur de prima ninsoare; anul acesta am prins-o chiar afară. Era întuneric deja, a trebuit să mă uit la un felinar, să mă conving. Ce bucurie simplă! Am surprins şi alte feţe încântate şi am simţit  complicitatea bucuriei primei ninsori. Doar pentru o clipă şi cu atât de puţin, ne-am simţit fericiţi cu adevărat.

            În zilele cu zăpadă, cu greu mă pot abţine să nu ies din casă. Aşadar, la ora 9 făceam pârtie cu cele două căţeluşe ale mele prin spatele blocului. Şi ele simt aceeaşi bucurie şi aleargă ca nişte căluţi în miniatură, lăsând urme proaspete pe zăpadă. Două băbuţe râd de hăinuţele lor roz, în care arată ca nişte bombonele. Şi ninge fără oprire…

            Nu-l înţeleg pe Bacovia şi angoasa lui provocată de ninsoare. Pentru mine, zăpada este ca o plăpumioară care îmblânzeşte goliciunea iernii. Copacii nu-şi mai ridică crengile rugătoare, dezolante spre cer, ci se pleacă, cuminţiţi, spre pământ. Copacii, pământul, parcurile, acoperişurile, toate capătă un rost în acest anotimp al pustiului şi încremenirii.

            Şi atâtea coduri galbene, portocalii, atâta melodramă! Îmi povesteşte bunica mea cum făceau tunele prin zăpadă, pe vremea ei, şi nu se mai panica nimeni. Am ajuns să fim terorizaţi de lucruri fireşti, banale. Pe mine mă sperie că vom ajunge vreodată să nici nu ne mai amintim cum arată zăpada. Atâtea lucruri pe care acum le luăm de bune, de care nu ne sinchisim şi care, din prostia şi aroganţa noastră, de fiinţe supreme ale Terrei, vor rămâne nişte simple amintiri.

            Salvaţi zăpada!