Dorul veşnic de mare

            Mi-e dor de mare şi când sunt la mare. Nu mă satur niciodată, pentru că marea este ca o iubită alintată, pe care oricât de mult ai vrea să nu o mai resfeţi, nu poţi să te opreşti. Mi-e dragă şi-i duc dorul un an întreg; din luna martie încep să-i simt mirosul, deşi locuiesc prea departe de ea. Îmi dau capul pe spate şi rămân uitându-mă la cer, îmi dau seama că acelaşi cer e şi la mare; nu poate fi aşa departe, îmi spun.

Balcic

Peste an visez că sunt la mare, dar, deşi ştiu că este atât de aproape de mine, nu pot ajunge, nu o pot vedea. Mă trezesc aşa nervoasă şi parcă nimic nu-mi merge bine în ziua aceea. În timp ce scriu îmi imaginez senzaţia primei atingeri a apei, când, disperaţi să o vedem, să o mirosim, ne dăm jos din maşină şi ne înmuiem piciorul în mare. La început suntem timizi, ni se pare rece, umedă, dar atât de dragă!

Îmi plac dimineţile calme şi pustii, când tot ce vezi e mare şi cer. Iubesc freamătul mării, mirosul ei aspru, mugetul din timpul furtunii şi liniştea ei dimineaţa, când stelele par că-i sărută obrazul sărat. Am văzut soarele răsărind şi murind din mare, nimeni nu poate avea o mamă mai dragă ca el; poate doar eu…

Dacă nu aţi citit “Pânza de păianjen” a Cellei Serghi, ar fi bine să o faceţi! Măcar pentru peisajele superbe de la Balcic, unde marea pare atât de frumoasă şi de dulce (ciudat, cum ar fi o mare dulce?) Îmi pare rău că nu am apucat şi eu vremea când marea era ea însăşi o minune a naturii. Când oamenii nu aveau nevoie de manele, discoteci, fiţe pentru a iubi marea; când nimic nu-ţi bubuia în urechi atunci când, în sfârşit, ajungeai să-ţi ostoieşti dorul.

Mi se întâmplă uneori, când sunt la mare, în serile când reuşesc să fug de muzică şi mirosul de mici, să fiu copleşită de un sentiment de atracţie irezistibilă faţă de întinderea întunecată a mării. Ca şi cum nu pot rezista dorinţei de a mă topi în mare sau de a o cuprinde pe ea, toată, în mine. Mi se pare că doar aşa mi-aş putea potoli setea de mare. Sentimentul durează o clipă, mă desprind din delir şi mă înspăimânt puţin. Dar marea îmi şopteşte cu atâta dragoste şi înţelegere în urechi, încât uit repede de spaimă.

Mi-e atât de dor de mare!